Aș schimba tristețea în bucurie
lumina să nu se mai termine
aș schimba zilele în picături de narcise
perdelele din stele
să le închid când nu-i plăcere
aș șterge urmele pictate
de pașii mei flămânzi de rouă
pe cărări de castele
mi-aș acoperi ochii
întunericul durerii grele
în pământ adânc să se înece
tăcută în liniștea zilei
îmi beau cafeaua amară
în leagăn de stele
privesc pe furiș la timp
dar nimic nu se schimbă
imaginea morții mi-apare călare
cu o mână țin ceașca
cu o mână țin timpul să nu dispară
puterile-mi scad, florile strigă
vars din cafea pe rochia albă
timpul mă trage
timpul mă ține
norii fierbinți mă sufocă
mă prăbușesc în liniștea simplă
chemarea e sfântă
poate din cauza rochiei albe.