Unele vise se împlinesc după 30 de ani
Șansa lui Kuki


Pentru mine Viața este un film pe care îl turnăm în fiecare zi sub cerul înalt, dar mai ales, într-o proporție mai mare pe pământul acesta mic al nostru. Poate, datorită gravitației telurice se întâmplă așa. Sau pentru că, suntem spirit și nu numai. Pentru că suntem și carne și oase. Dacă derulăm înainte, accesăm zona viselor sau a proiecțiilor, dacă derulăm înapoi, ne regăsim în copilărie, puri și plini de vise. Dar ce ne facem când prezentul doare? Când visele sunt la distanțe astronomice de noi? Când cineva nevăzut, o prezență căreia i se mai spune și “viața” ne-a cioplit chipul, tinerețea, avântul și visele?



Derulare înapoi

Avea 8 ani când a apărut la noi în curte, o fetiță cu ochelari, șatenă, frumoasă, energică, vorbăreață, înăltuță, prietenoasă și un pic tristă. Eu aveam vreo 5 ani. Tatăl ei murise de curând și-mi povestea cu mare drag despre el. Uneori, cu lacrimi în ochi. Ne-am împrietenit instantaneu. Cu toate că eu eram cea mai puțin prietenoasă fetiță din curtea comună, cu uriașul copac, sub cupola căruia ne-am petrecut copilăria.
-Eu sunt Kuki.
-De la ce vine numele ăsta?
-Așa îmi spunea tata, așa îmi spune și mama. Dar și fratele meu, mai mare, Peter îmi spune așa. Și verișoara mea de la București, Andreea. Așa îmi spun prietenii. Cu toate că eu am un nume frumos, mă numesc: Kiss Maria Ligia Kuki.
Nici măcar nu știam dacă este sau nu un nume frumos, dar o credeam pe cuvânt, atât de convingător știa să se prezinte. De atunci, și eu aveam să-i spun Kuki, mai cu seamă când, mergând la ea, am descoperit micuțul frigider “Fram”, pe care, în clasa I am reușit să citesc scris, cu litere uriașe în basorelief: KUKI. O întrebam cum e posibilă o faptă ca aceasta? Ea îmi răspundea că tatăl ei îi scrisese numele acolo și că frigiderul acela este al ei. Că pe vremea în care el trăia, lor nu le-a lipsit nimic. Îmi mai amintesc tot de atunci superbul portret al lui Peter, fratele prietenei mele, realizat cu o extraordinară dibăcie, de tatăl lor, un talentat pictor clujean, Kiss Francisc.
Ne-am trăit copilăria în anii 80, în plină epocă a sărăciei și a cenzurilor. Nu aveam bani pentru nimic. Așa încât, trăiam fără aceste gânduri. Uneori însă, când apucam la vreun bănuț, mai mergeam la cofetărie sau ne cumpăram parizer feliat, corn și Sana. Și le mâncam cu o mare, mare poftă. Eu, un copil teribil de orgolios, nu aveam niciodată bănuți de buzunar, pentru că nu-mi amintesc să fi cerut vreodată în viața mea așa ceva părinților mei. Dar asta nu ne împiedica să facem absolut ce dorim. Să mergem la film, la spectacolele care apăreau la Casa de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca, instituție plasată vis-a-vis de blocul nostru. La discoteci chiar, la festivaluri sau simpozioane. Oh, și nu ne trebuiau nouă bani de buzunar, nici mie măcar, pentru că o aveam pe Kuki. Prietena mea, care deschidea porțile peste tot! Era de ajuns să îmi doresc să merg la vreun film si Kuki făcea în așa fel, încât să vedem acel film, indiferent de cozile de la bilete sau de accesul limitat în săli. La Teatru, la spectacole de divertisment sau oriunde mi-aș fi dorit. Nu o dată mi-a fost dat să rămân uimită de discursul acestui copil, care topea orice barieră a adulților „rupători de bilete”. „Iar ea e sora mea”, încheia Kuki, arătând către mine, un copil mai mic și rămas mut, în umbra ei. Apoi mă prindea de mână și mă introducea acolo unde îmi doream. Uneori o invoca pe doamna “numaiștiucum” de la “Cultură”, alteori chiar insista să mergem în “biroul casieriilor” și să o sunăm acasă, pe această doamnă, care îi spusese ei cândva că oriunde își dorește să meargă, va avea din partea dânsei, tot sprijinul. Așa încât, nu ne-au scăpat evenimentele de divertisment și chiar culturale din acele vremuri. Kuki avea un debit verbal și un discurs atât de clar, încât, nu exista să ne întoarcem acasă fără succes.
Carismatică întotdeauna, Kuki, urca delușorul dintre curțile noastre. O priveam de la fereastra bucătătiei sau de pe balcon și mă striga. Sau îmi făcea cu mâna. Ne-am înțeles întotdeauna extrem de bine. Și nimeni nu pricepea cum așa? In fapt, noi ne completam. Ea, copilul extrovertit, cu un dezvoltat simț matern se îngrijea de mine, copilul tăcut, care nu voia să se maturizeze, trăind mai mult în lumi interioare. Nu avea decât 10-11 ani când a început a se îngriji de frățiorul meu, pe care îl plimba în cărucior, îi cânta, îl schimba și chiar îi dădea să mănânce, adeseori. O priveam, uimindu-mă cât de mult iubește copiii, cât de bine știe a se dărui. Cu toții o admiram. Iar mama, chiar și-a dorit să o adopte. A mai crescut și apoi a intrat la Liceul de Filologie, unde studia materii la care noi, ceilalti copii nu aveam acces și unde învăța intensiv limbi străine, literatură universală iar în practică, dactilografia. Pasiunea ei era istoria. Iar dorința ei arzătoare a fost să devină procuror. La acea vreme, nici nu o puteam vedea într-o altă postură. Pentru că ea deschidea porți. Se lupta pentru tot ceea ce își dorea să obțină. Avea o putere de convingere, o ambiție de nestăvilit, un discurs elaborat, stenodactilografia cu o dibăcie aparte și vorbea engleza cu o nonșalanță remarcabilă. Ar fi putut să fie orice. Dar un orice, mare. Așa o vedeam și eu, așa o vedeam cu toții! Așa se vedea și ea. Iar acela îi fusese unul dintre vise.
Sub uriașul copac al copilăriei celor două curți, devenisem micuțe artiste și realizam spectacole adevărate. Kuki se ocupa de organizare. Programul conținea numere cu scenete comice, eventual puțină magie, dans pe gheață, cor, cântece, numere de echilibristică sau circ și evident, la nici unul dintre spectacole nu lipsea Moș Gerilă al acelor vremuri, care aducea micuțe surprize, copiilor din curte. În calitate de organizator, Kuki aduna copiii din bloc dar și pe cei de prin împrejurimi, să participle la spectacolul nostru.
- Voi chema televiziunea, Adina, să ne filmeze spectacolele, să fim remarcate. Le-am și scris deja și vor veni. Ai să vezi! Eu voi fi cântăreață și tu vei fi actriță. Ai să joci multe spectacole pentru copii!
- Eu, care am așa emoții? o întrebam.
- Da, da. Tu! Ai să vezi!
Nu-mi rămânea decât să o cred. Deși, emoțiile mi-au controlat de multe ori viața. În timp, frigiderul Fram devenise oarecum al ei. Fizionomia ei era frumoasă, pentru că prietena mea, Kuki, deși era o fetiță energică, ce purta ochelari, avea trăsăturile unei frumuseți naturale, aparte. Dar era o fetiță care în adolescență a început să se îngrașe. Tot mai mult și mai mult. Însă, niciodată nu și-a pierdut speranța. Și nici visele. Sau curajul. Anii treceau repede iar ea devenise deja o tânără mai mult decât plinuță. Însă noi o iubeam așa cum era. Chiar și ea se iubea și își purta cu demnitate kilogramele, acestea nefiindu-i niciodată o piedică în a fi admirată de noi și chiar și de băieți.
-Scrie-mi o scrisoare de dragoste, Adina! Așa cum știi tu.
-Da, iți scriu. Dar și tu să-mi arăți alfabetul stenografierii.
-Þi-l arăt, dar numai ție! Tu ai să devii un mare scriitor, ai să vezi. Iar eu voi fi procuror, îi voi apăra pe oamenii buni, voi merge pentru ei, până în pânzele albe. Și-i voi trimite pe cei răi, acolo unde merită. Am să fiu corectă, întotdeauna.
Am trăit fericiți în curtea copilăriei noastre, jucându-ne acele jocuri specifice copilăriei, dar și cele inventate de noi. “De-a mama și de-a tata” nu mă jucam niciodată, nu-mi plăcea acel joc, în care Kuki era interpreta perfectă. Știam că va avea copii și că-i va iubi inimaginabil de mult. Că se va dărui copilului ei, cu toată ființa sa și cu spiritul ei matern, cald și ocrotitor.
-Ai să fii fotograful meu, când voi fi vedetă, ai să vezi. Și coafeza mea, îmi spunea Kuki, atunci când, în copilărie primisem un aparat foto, cu film, îi făceam fotografii, o coafam și ne jucam de-a vedetele. Și să nu te gândești că încă n-a venit televiziunea, eu le-am scris și ai să vezi. Vor veni la noi în curte și ne vor filma!
După absolvirea liceului, Kuki a dat la Drept. O concurență mare i-a fost nefastă atunci, pentru că picase la câteva zecimi diferență, prima sub linie. Mai încolo, viața a condus-o direct în câmpul muncii, o alta decât cea pe care o dorise, dar cu visele mereu ascunse printre gânduri și în sufletul ei cald. Apoi, s-a căsătorit. Apoi, a avut o fetiță, pe care o iubește ca pe cel mai mare dar primit de la Dumnezeu. Apoi, a slăbit iar azi are 39 de ani și locuiește cu familia pe care și-a făcut-o, undeva în Clujul nostru, la 10 minute de locul copilăriei noastre, unde am rămas eu, să scriu aceste rânduri. Pe care le-aș fi spus, când am vorbit despre ea, dacă n-aș fi fost copleșită de emoții.

Derulare în prezent.

Există vreo șansă pentru ea? mă întrebam deunăzi, când Kuki a venit cu o echipă de filmare în curtea noastră, în care vecinii au tăiat copacul copilăriei noastre. După 30 de ani! Poarta s-a deschis și a intrat o femeie mai slabă decât ar trebui, îmbătrânită, împovărată de griji, îmbrăcată gros, cu o căciulă trasă peste urechi și haine mari, cu ochelari, cu tenul înnegrit, cu buzele îngropate într-o gură fără dinți. O femeie cu mâinile muncite și surplusul de piele de pe trup și chip, înfățișând-o ca pe o doamnă de peste 60 de ani, mult încercată de vreme. Ea urcă delușorul și-mi face cu mâna. Eu, o privesc de la fereastră. Acum, nimeni din curte n-o recunoaște, decât eu. Pentru că în toți acești 30 de ani, n-am uitat niciodată una de cealaltă. Și cum să o mai cunoască vecinii, pentru că greutățile vieții au venit ca un fel de cuțit și i-au cioplit trupul, trăsăturile acelui chip senin și frumos. Culoarea pielii și finețea. Am rămas prietene. Ea a știut întotdeauna că am să-i rămân. Ea știa întotdeauna totul. După 30 de ani, poate că eu m-am apropiat ceva mai mult de visele mele, însă nu cât aș fi vrut. Am jucat sute de spectacole pentru copii pe scena Teatrului de Păpuși din orașul nostru sau pe alte scene. Cu toate emoțiile mele! Deși multe dintre manuscrise zac, am reușit să public două volume de poezii și am lucrat ca jurnalist de presă scrisă și de radio. Sunt în continuare coafeza ei și stilistul unui cerc de prieteni sau cunoștințe, la diferite ocazii. Am realizat grafică foto, afișe sau coperți de cărți, apreciate și nu m-am căsătorit niciodată. Probabil din pricină că nu-mi plăcea jocul “de-a mama și de-a tata”. Sau pentru că am rămas același copil mare, care nu vrea nicicum să se maturizeze. Dar despre asta, ea nu mi-a spus niciodată, nimic, decât că îmi va fi alături, în orice situație. Da, Kuki, știa totul! Că șansa și visele se împlinesc, chiar dacă uneori trebuie să aștepți mai mult. Poate, chiar 30 de ani.
- Þi-am promis că aduc televiziunea și am adus-o! îmi spune Kuki în șoaptă, zâmbindu-mi, în timp ce camerele emisiunii “Frumusețe pe muchie de cuțit” se pregăteau să ne filmeze. Au venit mai târziu, dar au venit!
- Știu, îi răspund cu lacrimi în ochi.
Ne așezăm la o cafea și povestim despre copilărie. Una dintre puținele povești care ne aduce instantaneu zâmbetul pe buze. Și despre visele noastre. Derulăm filmul înapoi.

Derulare înainte

Astăzi Kuki are o șansă. Poate pentru că niciodată nu și-a pierdut încrederea în ea și mai ales, în Dumnezeu. Astăzi Kuki va primi chipul pe care noi visam că-l va avea la 39 de ani. Va redeveni acea carismatică persoană, așa cum o cunoscusem eu în copilărie. Înțeleaptă, îndrăzneață, descurcăreață în orice situație, cu un chip blând și senin. Astăzi, a primit o șansă, pentru că indiferent de cât de grea i-a fost viața, a crezut întotdeauna în propriile ei puteri și în Dumnezeu. De-acum, aspectul fizic nu-i va mai fi o povară în a-și îndeplini visul de a profesa o meserie mai bună. De-acum, șansa este în mâinile ei. Și a celor care o vor privi altfel. Povestea vieții de după adolescență, când viața a încercat-o nespus de mult și și-a lăsat amplenta pe fizicul ei, o veți putea urmări azi, 13 aprilie, de la ora 20.30 pe ProTv, la emisiunea “Frumusețe pe muchie de cuțit”. Iar surpriza acestei schimbări este una care merită a fi urmărită! Șansa schimbării unei vieți, venită după 30 de ani de sperațe și așteptări. O schimbare realizată de o echipă minunată, o șansă adusă în viața acestei femei, care crede în Dumnezeu!