Lumina adevărată este o stare interioară, numai că îi lipsește puterea oglindirii. Îi simțim căldura atunci când ne deschidem sufletele.

Un alai de senzații proprii nu valorează cât o îmbrățișare.

Și dacă melcul inimii ar tăcea o clipă, ca să asculte..., vântul tot i-ar ține piept inimii corpului pătimaș.

Inima este și peretele trupului. Ea ascultă ce vibrează el în adânc.
Inima este și tavanul rațiunii. Dacă lumina minții este obositoare, ea mai știe să-i închidă pleoapele.

Jarul soarelui de aprilie prin pietre, vegetație, prieteni. Viața reiterează căldura dinspre cer în noi.

Evantaiul aripilor se naște într-un tărâm al originilor, transdanubian și poposește în zbor pe deasupra Acropolelor, a amfiteatrului lui Dionysos.

O filtrare a gândurilor de peste zi este necesară în fiecare conștiință. Nu pleacă rațiunea la culcare nespălată, ci după ce a ascultat muzica desăvârșitei evocări a zilei care tocmai se sfârșește. Dorința omului nu este numai de-a fi viu, de-a fi dăruit cu o zi atunci când se culcă, ci îndeosebi să se vadă folositor, măcar parțial mulțumit după eforturile sale.