lumina îmi iese prin ochi, soarele îmi iese prin măduva spinării
nimicul îmi intră prin pleoape
savoarea cu care respir îmi este aproape
măcar că țin ochii deschiși și nu mă vaiet respirația tot mă iubește
mă agăț de ea la o înălțime oarecare
straturile de poleială mă umplu de nervi sunt când o bucată de staniol când
o extatică beteală
într-o vreme îmi duceam zilele în castele de apă cine să mai priceapă
zgomotul suveran al apei care se trage
este și ăsta un fel de a rage aș avea și motive
m-am iubit cu mâna mea m-am îndrăgostit de o stea
de un văl de catifea de orice era a mea
și am dus-o binișor cu aceste cuvinte
am ajuns la cuvântul dor
acum pot să mă jelesc sau să fiu mai aprig decît usturoiul
dacă așa mi-a fost soiul și soarta pe acest pământ