De cîteva zile mă uit la desktopul meu plin de proiecte începute. Nu-mi place nimic. Nu-mi mai place nimic după o perioadă. Mi se pare că nu crește nimic așa cum aș vrea. Aș vrea să clădesc ceva care să mă lovească direct, să-mi dea lacrimile ori să rîd de una singură, să-mi înceapă încheieturile să scîrțîe și să mă afund în pasiunea aceea care ține timpul în loc, în care uit cînd am mîncat ultima oară.
Ãsta micu’ de exemplu de două minute mi- a cerut apă, m-am ridicat să-i aduc apa, dar între timp el a plecat cu o tastă. Acum s-a întors și-mi pupă mîinile ca să nu mai scriu, mi-a scos mouse-ul și încărcătorul, e încîntat pentru cîteva clipe că mi se întunecă ecranul. A plecat. Sunt plictisitoare cînd nu reacționez.
Nu știu unde este Maria. De multe ori văd aici o femeie care joacă rolul de mamă douășipatru pe șapte. Privilegiile mele sunt băile, bineînțeles numai cînd reușesc să intru singură în cadă și dușurile repezi de peste zi.
Mă plîng mereu că ei nu dorm destul. Ãsta micu se trezește de multe ori înainte de șase și trage de mine: “ioș mama, ioș, mama…” Aș mai dormi, bărbatul meu suspină și el: “gata, s-a dus…” Coborîm și ne înviorăm cu un suc prospăt de morcovi cu țelină sau grefruit. Nu mai bem cafea că nu ne mai ajută Trebuie să venim mereu cu soluții mai tari, altfel nu mai rezistăm. Imediat se aude pe scări un plînset: “ Iar nu m-ați trezit la șase…!” Cel mijlociu vrea să fie trezit ca să-și înceapă ziua odată cu noi. Eu la opt ani dormeam pînă la prînz, nu știu ce-o fi cu copiii mei…
Le fac micul dejun și începem activitățile. Printre activitățile lor mai pun o tură de rufe la spălat, mai spăl un pahar, o farfurie sau un teanc din ele. Mai trag ușor cu aspiratorul după ce i-am pus pe ei, pentru că la gradul meu de colerică, vreau perfecțiunea în toate.
“Mami, cum am aspirat? Perfect ai aspirat! Atunci de ce mai aspiri după mine? Numai un pic aici, puiul mamii… Aici ai uitat un pic”.
Mergem zilnic afară în spatele casei unde avem un pîrîu cu rațe sălbatice și broaște țestoase, cu lăcuste și păsări. Ne urzicăm, ne zgîriem, suntem înțepați de țînțari, furnici ori alte insecte, dar războinici cum suntem nu ne întoarcem în casă decît atunci cînd ni se termină apa și mînacrea. Citim, desenăm, de scris nu ne prea place. Mergem să înotăm o oră, două, ne întoarcem împuțiti de clor și ne mai petrecem în cadă încă vreo oră ca să dăm clorul jos.
Apoi facem o ciorbă, o salată, o invenție pe care o servim la cină cînd se întoarce bărbatul meu acasă.
Uneori e liniște, dar în majoritatea timpului nu.
De fapt, uitasem să spun că sunt aproape în luna a șaptea și sunt în pat; mă paște pericolul de a mi se rupe apa mai repede; dar după cum se vede mai sus nu prea apuc să stau în pat. “ Nu te juca, cu asta nu te joci îmi spune doctorița mea, pe care o iubesc și o respect dar nu o prea ascult”.
Vai cît am scris déjà, ăștia mici stau liniștiți pe covor și numără niște bani de carton.
A, voiam să scriu un ceva sincer, despre cum ne luăm în viață un rol și dispărem în el. Unii ajung să fie complet doctori, judecători, agenți imobiliari, profesori, mame… și nimic altceva. E atît de confortabil, plăcut și nedureros. O doamnă îmi replica într-o confruntare pe net zilele trecute că ea e psiholog, știe ce spune iar noi ceilalți nu înțelegem. O spunea ca și cum nu ar mai exista nimic în afară de asta. Nu era mamă, nu era iubită, nu avea alt rol decît să dea lecții unor români despre … în fine, nu are importanță. O făcea în limba engleză și eu i-am răspuns în românește. După ce discuția a evoluat în limba română mare mi-a fost surprinderea să văd că doamna nu mai știe gramatica. Ei, ce ți-e și cu americanizarea asta subită…
În fine, de multe ori sunt conștientă că am intrat prea tare în rolul acesta, din alegere la început dar mai apoi am realizat că nu mai e cale de întoarcere. Fiind o ființă cu grad superior de adaptabilitate am alunecat și m-au cuprins rădăcinile în zona asta. Iată-mă jucînd pe scena vieții rolul de mamă. Din cînd în cînd mi-e dor de Maria. Uneori aș vrea s-o smulg din liniștea aceasta matrimonială și s- o pun din nou pe drumuri, aș vrea s-o trimit undeva unde e pericol și adrenalina clocotește.
Dar nu, dorința pălește repede: “ mama, ‘cut pipi mama”, “bravooooo!!!!” . Cum să plec, cum să fac un pas și să lipsesc de la așa ceva? Asta mic merge singur la wc, se aplaudă singur și nu pot pierde asta pentru nimic în lume.
Gata, au început să se bată pentru telefonul meu, pa, pe curînd…