Torente năvalnice lovesc stâncile,
Surpate sunt malurile toate
Noroiul s-a întins ca o moarte,
Soarele a atins de mult zările.

Ce vuiet asurzitor dă năvală,
Pajistea verde e tot mai întunecată,
Pădurea a plecat cu rădăcini cu tot
Lumina nu mai e nici măcar o pată.

Perfide umbre roiesc peste tot,
Adulmecând iubirea muribundă
Creația s-a furișat timid sub umbre,
Nimic și Tot ce mintea poate să cuprindă.

Torente năvalnice lovesc malurile,
Și nebunia care este-ncarcerată
Dezlanțuie potopul peste toate,
Ce firea slabă le-a creat odată.

Zăresc o geană de lumină disperată,
O mică flacără ce întreține jarul sacru
Adânc arsurile dezmorțesc firea și
Iată suferința este toată.

Cu câtă ironie se combină toate,
În tot dezastrul care s-a întins morbid
Singură, speranța pare moartă
Iluziile par a mai trăi un pic.

Durerea se afundă tot mai mult
Privirea pare să se-ntunece încet
O lacrimă e tot ce a ramas în urmă
Și gândul care le-a încercat pe toate.

Torente navalnice s-au risipit
Și calmă e liniștea ce le-a cuprins deodată
Gândul încă veghează liniștit
Să asculte suferința ramasă neschimbată.