Arcibald se trezește uneori sufocat – sufocat de griji, vreau să zic. Grijile lui sunt depolitizate, deși sunt integre. Au tot ce le trebuie: patru roți echipate cu cauciuce de iarnă; toate cauțiunile pentru vremuri de restriște și jale; interfon; păr grizonat; trei pașapoarte expirate și o veșnică întrebare. Au și uși glisante. Grijile dacă nu glisează nu sunt griji, nu sunt în firea lor! Veșnicia e la ea acasă când vine vorba de Arcibald. Ceva, ceva e grotesc, dar numai în aparență. Aparențele sunt înșelătoare din fire. La fel e și hazardul. Arcibald nu se încurcă cu hazardul. Arcibald preferă lucrurile în sucul lor – în suc propriu, și la propriu și la figurat, dar și cu niște limite de toleranță. Pentru ca lucrurile să fie în regulă are volan și pe dreapta și pe stânga. Arcibald, nu altcineva! Arcibald ori e, ori nu e!

În tinerețe, Arcibald, se imagina brunet – asta ca să nu-și piardă timpul făcând plajă. Socotea că-i o pierdere de timp să stai nemișcat la soare. La ce bun să faci așa ceva? Dacă vrei să ai o viață sănătoasă, e bine să te uiți la ceas. Ceasul nu te minte nici când stă în loc. Ceasul e la fel ca o regulă de protocol. Merită să-i dai atenția cuvenită.

Arcibald și-a clădit viața pe o fundație sănătoasă. Nu merită să ne pierdem timpul cu explicații de prisos în ceea ce-l privește pe Arcibald.
Arcibald are câștig de cauză. Câștiguri de cauză! Mai multe. Câte-s necesare. În nume propriu și în interesul general. Personal, Arcibald este dezinteresat. Are un dezinteres notoriu. Notoriu și ciclic.

Arcibald a citit și cele zece porunci, dar a rămas dezamăgit. Consecințele au fost de vină. Consecințele nu dau prioritate. Arcibald știe, ca nimeni altul, cum e povestea asta a consecințelor care nu acordă prioritate. Sunt consecințe... pur și simplu!