zac aici în mine. tu apari întotdeauna extrem de târziu. obosit tuns foarte scurt cu privirea albă spartă de cine știe ce lighioană.

între noi câțiva copii bat mingea de pământ. lutul e moale și mingea sare foarte puțin iritându-i.

am albit așteptând. habar nu am câte lucruri s-au petrecut între timp. tot mâine mâine mâine ca și cum aș trăi în celulele unui alergător spre prăpastie. dar marginea fuge și ea. nu cu aceeași viteză. dar fuge până când se compensează această întârziere a ta.

părul tău lung și cărunt împletește alfabetul morților.

am vrut să-ți spun dar nu am spus nimic. schimbăm politețuri. ce mai fac. bine. nu pot să dorm cu adevărat. trupul meu doarme de milioane de ori pe secundă. dar eu nu. sunt cuprinsă de cea mai verticală trezie de cea mai albă trezie dintre toate.

în casa mea parchetul naște arbori. e un fel de înălțare și asta. un fel de a rămâne copac în somnul celorlalți și de a fi carne vie în schimbul de noapte.