cufărul roșu uitat pe peronul gării albastre un ghem de întrebări ce dau târcoale cerul la apus străbătut de păsări reacția pietrei aruncată în linul apei și basmul frumos cu ileana cosânzeana salvată din gheare de zmeu.

eu m-am întors să citesc cuvintele tale.
ambrozia mea din litere coapte în soare.

și mă trec petrecându-mă între drumuri prin gări desuete oamenii trec și lovesc cu picioarele-n pietre cerul e tot mai aspru păsările au zbor amuțit luna se-nfoaie trufașă cuvintele sunt muiate în miere și miros a descântec șoptit.

cufărul roșu nu are comori nu are ispite nu are amintiri nu are trecut și a obosit să aștepte pe un peron de multă vreme pustiu.
cufărul roșu își deschide coperțile și eu desfac culoarea lui ca pe o coajă amară înlăturând foi răzlețe până la miez până la roșul ce arde până la roșul cu care acum reînvăț să schițez cu tușe stângace un tren pe care cândva l-am pierdut.