De multe ori, la drumuri lungi,
când ne prindeau ades nevoi,
eram siliți să tragem spre tufiș;
ne-am fi dorit haine cu dungi…
de multe ori... eram prea goi.

de ne vedeau ochii zglobii,
primeam ocări… ce suferinți…
cu pantalonii-n amândouă mâini,
cu vina doar de-a fi copii,
fugeam s-ajungem pe părinți.

la pas cu ei, cu-obrajii roși,
suflând ca foiul de fierar,
eram luați la întrebări: ce-aveți…
mereu în urmă, puturoși…
cu gând la joacă… de ștrengar?

atunci, spuneam c-am fost văzuți
făcând nevoi pe lângă drum,
de tușa lu’ Ilie, cel din deal…
apoi tăceam… ca doi limbuți,
ca nu cumva să iasă fum.

tușica grasă, cu mers greu,
cu glasul rece, zise dur:
rușine să vă fie, porci de soi…
de-al lumii văz, fugiți mereu
călcând… pe unde crește pur!

s-a dus mătușa… printre sfinți,
iar vorba ei o știm și azi;
să-i vadă, de-ar putea, pe cei bețivi,
pe șodomanii cei fierbinți
și pe mulți alți', ce se cred brazi,

tunând, le-ar spune ea, pe drept,
umflându-și carnea fălcilor,
așa cum o făcea multor copii,
mișcând greoi mâna spre piept:
rușinați-vă, porcilor!