Anul trecut am scris un text în cotidianul „Răsunetul” care merită recit, zic eu: „Când spui Cristi Miloș, automat, gândul se îndreaptă spre Bistrița. Imaginea scriitorul Miloș aproape se confundă cu zidurile caselor vechi din centrul orașului, cu parfumurile pierdute de odinioară și niciodată regăsite, cu romantismul sufocat de țopârlănimea care se înmulțește cu viteza iepurilor. Pe unde am umblat prin țară, la întâlnirea cu câte un confrate, cu rare excepții, când era vorba despre Bistrița, care rămâne mai mult la stadiul de zbatere ca să iasă dintr-un provincialism literar orgolios și păgubos, unde cohorte de veleitari industrioși se autoproclamă reciproc poeți și prozatori, eram întrebat prima dată de el. Ce mai face? Cum se simte? Și singurul răspuns pe care puteam să-l dau era că Miloș scrie. Scrie constant, ars de frumoasa patimă a poeziei, imperturbabil și demn, singur pe drumul său despre care doar Dumnezeu știe sigur unde duce. Și despre care mă încumet să afirm doar că i-a antamat un loc în istoria literaturii române.
De multe ori, întâlnindu-l, reușea să mă enerveze. Era acaparat de viziunile lui literare, când pe mine mă îngrijora evoluția economică și politică a perioadei, un fel de „țara arde și baba se piaptănă” demențial. Dar, după ce-mi treceau nervii, pe care nu-i exteriorizam în prezența lui ca să nu-l rănesc, nu puteam să nu-l admir. Nici admirația nu mi-o exteriorizam ca să nu și-o ia în cap. Și mă tem că am greșit, autocenzurându-mă. Cristi poate că avea nevoie de-o încurajare, de-o confirmare a obsesiilor sale sau de simplul fapt de-a fi ascultat cu atenție. Orbiți de griji meschine și presante, nu avem răbdare nici cu prietenii. Aici ne-au adus cei care au guvernat țara după decembrie 1989. În viitor o să mă străduiesc să-mi schimb purtarea în preajma lui.
Cristi Miloș a rămas structural un copil. Are un cult al prieteniei cronic. Și nu este invidios. Ceea ce e mare lucru printre literați, pentru care meschinăria și vânzarea pe la spate sunt intrate în reflexe. Cristi este generos și cu cine nu merită, cum numai adevărații scriitori sunt. Probabil că acesta este unul dintre multele motive pentru care țin la el.
Totdeauna am păstrat o distanță strategică față de politichia literară bistrițeană. Ajung degetele de la cele două mâini ca să-i enumăr pe scriitorii din oraș cu care mă întâlnesc cu plăcere. Desigur, Miloș este printre ei. Îmi repugnă fuga cu limba scoasă după sinecuri și ciupituri bugetare a unor personaje care schițează și desfac planuri pentru scriitorimea locală, inși care n-ar avea cum să stea drept nici cu o coadă de mătură în fund, grețos de umili și slugarnici lângă puternicii zilei, fără caracter. Acum, incitat de ideea lansată în „Răsunetul”, ca să se acorde titlul de cetățean de onoare al orașului lui Miloș, îmi impun o excepție. Susțin cu entuziasm inițiativa.
Prin acordarea titlului de cetățean de onoare lui Alexandru Cristian Miloș, Bistrița ar fi onorată. Și abia apoi poetul.”
Am dat autocitatul fiindcă nu am puterea să-l descriu iar pe Alexandru Cristian Miloș după ce zilele acestea mi-a dat un telefon. Se plângea că Primăria Bistrița i-a tăiat banii pe care îi primea pentru corectura publicației instituției, în regim de colaborare, nu cu carte de muncă, vreo 8 milioane vechi în mână. Miloș era disperat (și este!) că nu mai are nici un venit, dacă nu se cheamă venit ajutorul în alimente de la Uniunea Scriitorilor, de 1, 5 milioane lei pe lună. Tot vechi. În ultimele zile a mâncat doar pâine cu apă, mi-a mărturisit. Se gândește cu groază ce-o să facă la primirea ultimelor facturi pentru utilități, având spirit practic ca peștii aptitudinea de-a zbura.
Sper ca la citirea acestor rânduri autoritățile locale să nu mai meargă pe această fundătură pe care se fac de râs și distrug viața unui scriitor. Stă bugetul Bistriței în cele 8 milioane pe care le primea Miloș? Totodată, nădăjduiesc ca Miloș să fie numit cetățean de onoare al Bistriței. Dacă n-a fost să fie anul trecut, nici în prezent nu este târziu.