Cât de naiv te crede copacul acesta încât se lasă rupt pentru tine! Te prinzi de conturul unei frunze, te prinzi de o zi, te prinzi de lumină și noapte să simți disperarea dulce și viața ca o rază acrișoară și beată. Vântul a rămas paralel cu ploaia. Sunt între. Să continui acest gând ciudat. Poate că nu e profundă marginea pe care mă aflu? Poate că idealul a crăpat în patru? Și eu ce zare să aleg? Simt pe frunte o tablă ce vrea să încolțească. Căutăm, cu lupa, bubele făcute șir pe tălpi.
Nu vreau să număr timpul trecut. În fiecare Duminică măștile aprind lămpi albastre. Vreau să înțeleg rostul lucrurilor simple. De ce e complicat să fim firești? Vreau să nu înțeleg că roaba vieții sunt eu.
Complicate sunt grădinile cu crini albi. Un vestitor al gropii îmi dă roată. Spre ce să privesc? Spre unde să mă duc? Și de ce fericirea arată ca o pitulice speriată? Aproape că o văd.
Apusul îmi aduce aminte în fiecare zi că trebuie să ies în stradă. Azi nu mai șterg lacrimi. Azi nu am.
Flămândă, nebunia, îmi întinde mâinile în fața cutezanței.