după amiază de luni, oameni ieșind sau intrând, străzi înguste cu rezonanță de biserică, amănunte capitonând iluzii, senzație puternică de apartenență, combinată cu insațietate, zi ca oricare alta.

pe drumul ce duce spre casă sunt cișmele, mă aplec și beau, beau inutil, furnicile bătrînului Pedretti îmi gâdilă stomacul, sunt multe, mii, zeci de mii în casa lui, mormane de furnici moarte zac sub prize,
le omor înverșunată, dar apar mereu din găuri, din crăpăturile zidurilor, oftez încercând să inspir cît mai puțin din aerul dulceag al casei, la bătrânul Pedretti orice mișcare ridică în aer furtuni de particule albe, pufoase, el însuși descuamat, împrăștiind firmituri, mestecă o brioșă traversând salonul spre ușă, acolo unde nemișcați, cu privirile fixe îl urmăresc trei pisoi jigăriți, care își așteaptă porția de mâncare sau cine știe, poate moartea lui,

ce festin, soarele unei dimineți oarecare iluminînd treptat masa, mobila, cele două fotolii vechi, un vînticel cald fluturând perdelele albe, scrobite, iar în pat, o formă incognoscibilă posedată de furnici

și pisoii lingîndu-și indiferenți lăbuțele…

îi spun uneori despre asta, dar rîde, sunt sănătos tun carina, îmi simt sufletul tînăr și trupul ușor ca un fulg, tu amintește-ți o lingură de ulei de măsline nerafinat, în fiecare dimineață, ajută plămînii, vindecă infecțiile, furnicile sunt inofensive, orice ai face nu poți scăpa însă de ele, mereu se întorc,
nu ai plecat încă, îți pierzi timpul cu gânduri care nu există.
molfăind se pierde pe holul care duce spre toaletă, îl aud tușind, apoi icnind, tulburată închid porțile și plec, scuturîndu-mi mecanic hainele.
la urma urmei e fericit, el a spus-o.


*


după-amiză de luni, în spațiile dintre case, lumina cade pieziș peste pietrele străzilor, zâmbesc și inspir cu gândul la tihna cunoscută de amiază pierdută, cu ferestre largi, cu perdele albe, cu miros de mentă și unt, mă văd cu o cafea în pijamale, în fața unui geam larg deschis, dincolo flori, visuri implantate în pașii trecătorilor, zilele mele curate…
merg agale și privesc oamenii ieșind din biserică, din case, din restaurante, nu există nici o incertitudine tălpile cizmelor mele lovesc piatra, tot ce văd există în fața mea, în urmă nu e nimic, configurație efemeră, haos, dezordine de gânduri, gesturi neterminate, un el și o ea, două maluri și-n mijloc neputința

e atîta blîndețe într-o clipă moartă.


*

după-amiază de luni,
migrene și țigări, reluări distrate ale unei partituri banale, degete obosite, program scurt, pervaz generos, de unde privirile zboară spre un stol de grauri, prin ceața unei dimineți de iarnă îl văd pe tata cu geanta lui mare, cu mers ferm, cu mîna dreaptă măturînd aerul, dă colțul străzii dinspre cîmp, imaginea fabricii fuge după el, îl prinde, i se strecoară în paloarea obrajilor, în tulburul ochilor, în crăpăturile mîinilor,
îi sar în brațe, are mîinile mari și reci, în geantă două sticle cu lapte, mânere colorate, pentru cuțitele mamei, plumb, fier, flori minuscule și strălucitoare de cositor pe care i le culeg furiș de pe salopete și le ascund în cutia mea cu bijuterii așezată pe măsuță, în fața oglinzii cu rame alămite,
tata se lasă descălțat numai de mine și rîde când mama îl ceartă că stau cocoțată pe cadă și mă uit cum se bărbierește, stai cuminte, îmi spune, o să mă tai,
un șoim mic plonjează dinspre înalt
graurii se desprind, se avântă și fug cu tata cu tot, măcar de-l vedeam cum își aruncă apă pe față, cum mă murdărește cu spumă pe nas…

eu sunt cu tine…

mă îmbrac și ies, trebuie să simt mișcare, să mă pierd cumva, să aud glasuri, așa voi scăpa de acest refren compus imprevizibil, alteori mă întreb câte o zi întreagă câți ani ai?.

eu sunt acum cu tine.
nici măcar nu caut să îmi explic. e doar un blocaj de cuvinte fără sens.


*


după amiază de luni, printre perdele lumea are nuanțe mov, stare de exaltare imprevizibilă, nori și-un fel de moliciune în aer, turnul cu ziduri roase se scaldă în ceață, clipesc și nu trece, un melc urcă zidul spre mine, urmele lui sclipesc, iar eu aș putea să-l desprind oricînd
de-aș avea și eu indiferența lui…
scriu repede acum aș putea umple paginile ca pe niște saci,
undeva, nu destul de departe latră un câine,
știu care cîine e, stă la o casă sub strada noastră, la poartă scrie cîine rău. avertizare inutilă, cîinele alb cu pete negre, cu urechi pleoștite și coada jucăușă are doar un surplus de energie sau poate e frustrat că toți merg liberi și doar el e închis după o poartă.

jos, cum ajungi la strada care duce în oraș, e altul. stă tot în spatele unei porți cu grilaj. uneori îl strig șoptit, oscar, ce faci băiete, ce visezi tu acolo?
ridică ochii împăienjeniți și mă privește cîteva secunde. e prea plictisit, plafonat, obișnuit cu statul după. îl las uitându-se în gol, și-i spun că data viitoare pretind să-și amintească.
ajunsă la bucătărie deseori nu-mi pasă ce se întîmplă dincolo. vîntul suflă perdelele mele oranj, iar eu …

ce importanță are dacă eu imi spun totul mie sau chiar scriu, că am sau nu o imagine, că am iubit vreodată și-am fost dezamăgită(cea din urmă inutilitate e chiar ieșită din context, dar pur și simplu am gîndit așa).
altfel nu mai vreau să fiu, între timp fierb cartofii pentru un piure și fug să privesc bradul. m-ar fi certat mama, e prea devreme, iar tata ar fi sărit să mă apere. așa fost mereu. acum nu mai e. mereu e un cuvânt incert. nu există mereu.

să fim echidistanți, să nu ne jucăm de-a cuvintele, nu folosește nimănui, știm că vom trece și că toate trec, nu ne ajută cu mai nimic să fugim
nici către înainte, nici înapoi….
și nu e nefericire în ce spun, că mă bucur de iedera care crește pe zidurile casei, mă bucur de liniștea fortăreței mele, de tot staticul acesta, mă bucur de orice,
nu că nu m-aș bucura, nu e deci nefericire…
e ca si cum aș ști deja totul și nimic nu pare ceea ce trebuia să fie.
prin aburii fierturii, pun punct propoziției și mă ocup de piure, la urma urmei a face acest piure e primordial.

*

după amiază de luni, dintr-o cameră îndepărtată răzbat ecouri de rîsete, o ușă se trîntește, tocuri lovesc grăbit pavimentul, liniștea fâlfâie perdelele, soarele se cațără pe turnul meu vechi și se aruncă dincolo
râsul s-a pierdut în gangul străzii, totul se pierde inevitabil într-un gang sau se aruncă dincolo, doar baloanele, baloanele albe ale lui mario s-au înălțat, unde ajung mamă, ajung la el, asa ar trebui dragule să ajungă, altfel ar fi inutil, atîta luptă, desdemona dă tonul, copiii cîntă..
ora vado sulla mia strada...

tot satul plînge, plânge, printre ei se strecoară spășit un boschetar, întinzând o pălărie ponosită, pe peretele bisericii se reflectă fulgi albaștri care se învîrt, se învîrt halucinant.
îmi clănțăne dinții. mă îndepărtez privind cu coada ochiului spre mare, seara îmi calcă pe urme, în suflet simt o sfîrșeală rece și-n timp ce strîng mâna caldă a fiului meu, sufocată de durere, cu cealaltă mătur aerul,
a trecut, gata s-a sfîrșit, eu sunt dispusă să lupt, eu sunt cu tine…



seară de luni, varietăți muzicale cu aznavour , aburi și apă caldă, așa se simte uneori viața, piele încălzită, mușchi relaxați, un deget mîngâindu-ți fin obrazul( chiar dacă nu mereu) , o țigară și cîteva gînduri de bine.

Și Crăciunul desigur…