ca și când niarne nu am băut destul
setea arde continuu gura strepezită
de la sărutul buzelor aride ale pietrei
prefăcându-mi instinctul într-un
ins avid și nesătul de cunoaștere
imposibilul răzbate și prin ochii
orbilor împinși cu sau fără motiv
spre marginea singurătății cine a băut
din taina infinită a infinitului cine și-a
udat măcar buzele cu zeamă de măr
nu-și mai poate stăvili strigătul
de-i vaită setea este mânat spre vârful
olimpului trecând ca pasărea peste zidul
static al liniștii tot mai sus se înalță
până când aripile-i ating crusta fulgerului
dogorindu-i și mai mult avântul spre
necunoscut


27 ianuarie 2012