cuvintele se cer rostite
adeseori voind a fi proteze
în amputările de vise
dar rănile odată-nchise
pe om îl fac iar să viseze
și-o ia din nou cu gînduri primenite

.................................

îmi scot la soare sufletul să-l spele
lumina nouă-a primăverii
de cruste jeg dezamăgiri ranchiună
de toate cîte-n lume-s rele
și-n crucea ochilor mirării
să îi fac loc în mine ca grădină

pămîntul reavăn aburind sămînța
o ia în brațe și-o mîngîie
în gestica ascunsului divin
repaosul se umple de speranță
iubirea-i peste tot în firea vie
și zîmbetele calde din adîncuri vin

fragilul aparent își umflă vîna
răsar de pretutindeni gînduri noi
o doamne cît mă simt de bine
pe mine parcă ți-ai pus mîna
mi-ai dat copilăria înapoi
te simt atît de viu în mine...