ieșim din ou?
suntem atuncea larve!
pămîntul ne suportă ca omizi ce,
lacome, mănîncă, spurcă...
murim.
sicriu-i pupă, -n ea închiși...
țărîna ne înghite și nu scuipă-n
duhorile de putreziri...
ne-asimilează greu ,
năluca e osatura albă ca de var...

e totuși un ceva în dincolo de... toate.
poate că devenim coleoptere-zee
într-o cîmpie elizee
să ne-nfruptăm din dulcele nectar...

am fost la pomenirea unei rude.
apropiații-au aruncat coroane
cu-nscrisuri de eterne amintiri
apoi, un bîlci,
în care popi cu-odăjdii
citesc
pe nas
din cărți și...alelui...

eu îl priveam cu ochii minții
pe cel prins în sicriu și pute
în descompunere firească
și mă gîndeam
cît poate să însemne
trăirea asta omenească?