și brusc
dimineața a crescut
mare cât o amiază
cu soarele luminându-mi trupul
în formă de cruce.

uneori frumusețea are efectul ăsta,
te încremenește într-o admirație uluită
și nu mai știi ce să faci cu mâinile, cu tine și cu ceilalți.
te imobilizează
și mușcă din tine cu pofta unui carnivor luminos
până când nu mai știi că ai fost vreodată altceva
decât acest carnivor
hrănindu-se cu lumina palidă a propriilor emoții.

frumusețea
e un analgezic pe care-l luăm în doze prea mari
facem risipă –
doamne iartă-mi păcatul supradozei de tine
și dă-mi iluzia mărginirii
eu, cea atat de fugară
lasă-mă să mă lovesc de colțurile lumii
ca un personaj semi-tragic
care se lovește de rama tabloului,
dă-mi senzația supunerii față de evitabil
și devotamentul câinelui față de stăpanul cel crud
atașamentul copilului față de mama care-l sugrumă în fașă
și tremurul condamnatului în fața plutonului
lasă-mă doamne măcar azi
să fiu femeie
pentru că azi
am văzut un bărbat care mă iubea –
vedeam bine că m-ar fi primit
sub talpa lui.