Este aproape timpul să luăm măsuri. De când nu am mai visat că totul este numai lapte și miere?
De când nu am mai râs isteric fără motiv? Trăim într-un mediu fără viață, suntem un prototip vechi de roboți fără baterii. Uleiul nu s-a mai schimbat de mult, firele sunt de o încurcătură infinită, iar rugina parcă este ultimul model de haine vintage... haute couture... De ce este toată lumea așa de serioasă? De ce tot ce avem în jurul nostru pare așa de trist, de negru? Nici măcar nu ne apropiem de gri.. nici nu îndrăznesc să vorbesc de faimosul și frumosul, mult uitatul alb. Avem nevoie de "pixie dust" pentru a ne trezi din eternul somn al tristeții, al uitări, al unui val de lacrimi fără rost. Trebuie să ne facem mai puternici, să ne facem mai buni, să ne uităm la copilul din noi, să îl ascultăm și să îl rugăm să ne învețe cum să zâmbim
Din nou, și să râdem isteric doar pentru că am ridicat un deget.
Sfârșitul lumii nu a venit încă și mai sunt atâtea de făcut, de trăit, de învățat, de simțit.
De când nu am mai ascultat vântul cum cântă, frunzele cum cad, ploaia cum vorbește? Și ce dacă acel ceva a dispărut, și ce dacă
Acel cineva a plecat? Ai răbdare și fi tare! O să mai apară ceva, cineva, undeva, cândva.
Eu vreau să trăiesc, să zâmbesc, să învăț, și să mă dezvăț din a fi un robot fără baterii. Vreau să fiu un om puternic din nou. Să fiu un vânt care adie, o frunză care cade, o ploaie care grăiește. Vreau să aflu ce îmi place să fac, și apoi să îmi dedic restul vieții făcând acesl lucru.
Contează doar să te faci pe tine fericit și automat pe cei din jurul tău.