(noapte de noapte mă ascund în păstaie. locuiesc cu boabele, sunt și eu o boabă, ca și ele. e locul în care mă ascund și locul în care mă găsesc. boabele și eu - într-o înfrățire simplă, visăm la aceleași borșuri și iahnii de fasole: destinul nostru, în fond. o viață mică. în teaca ocrotitoare a unei păstăi.)


doar atât n-am făcut: n-am născut, n-am murit, n-am ucis, n-am fericit.
în rest, am probat sute de sandale pe mii de drumuri

mai nou, am obsesia îngerilor,
adică am iubit și violat în gând atâta vreme un bărbat
că mi s-a luat -
mi s-a acrit buza superioară pe când îi sărutam icoana

așa a ajuns suita deasupra frunții mele,
din ea a coborât un înger,
mi-a trecut prin pleoape cu două mere din rai,
mi-a cărat pumni în figură,
apoi s-a așezat, obosit de sângele meu de pe mâinile sale -
în marginea ferestrei.
a băut apă minerală,
a râgâit sublim și îngerește,
după care mi-a vorbit:

"Păi, bine, măi, tuto, măi, sălbatico, măi, frumoaso,
măi, Totule-tu, crezi că poți naște ceva
orice, fără durere?"

pântecul meu s-a căscat -
din el a sărit cu grație și orgoliu
un inorog
tăindu-și drum printre venele mele

în spatele lui despicată de sine
chircită stă o femeie: nu, nu o femeie,
o fetiță bătrână
și-un înger

occipitalele lor gândesc același gând deodată
spuma sângelui lor se urcă în maci

apoi, s-a făcut noapte în poezia mea
dar nouă - mâinii acesteia care scrie și literei scrise -
foarte mult ne e frică



(la capăt de rând se naște o trapă în care alunecă împiedicat cuvintele nereușite. cuvintele nereușite sunt copiii mei malformați de sens, sunt ca fazele tăiate la montaj din scenele de amor: mișcările mai puțin armonioase sau incitante, caraghioslâcurile.
am și eu o ladă menajeră pentru cuvintele astea, mutante. o ladă a pandorei, frigorifică, fiindcă, orice cuvânt, oricât de bolnav ar fi, într-o zi va zbura.
coconii cuvintelor mele handicapate așteaptă.
așteaptă clipa potrivită.
un copil să deschidă lada și să-și facă un zmeu.
să le zboare.
pe ele, cuvintele,
pe mine, mama lui.)