prea mult timp să văd că singurătate e umbra
că viața-i și ea o umbră ce-apare sub soare
crescând de la mic la mare
singurătate căuie ce trece...

consistență vremelnică și trufașă
amestec de trup și de gând omul de sunt
în nopți cu lună sau fără și-n zile
de cald sau de frig îmi pipăi umbra
și ea se ferește c-o doare și-mi vine
de gât să o strâng cu ochi holbați
să se uite la mine și eu râzând s-o
zvârl în lumea cea mare de rouă și flori

uneori mi-i frică de ea și-ncerc să m-ascund
și-nchid ochii visând dar grea în mine
chircită până la scrâșnirea din dinți
se face simțită
împăciuitor mă bat pritenește pe umăr și-mi zic
accept-o poate de tine la fel ca tine gândește

hei vezi așa zâmbește nu mai ești singur...