De când m-am hotărât să mă mut în ochiul unui uragan mă bucur de o pace de invidiat. Aici nu plouă și nu bate vântul niciodată. Și nu aud nici reproșurile tale și nici țipetele mele. Odată ce te obișnuiești cu zgomotul infernal pe care-l face uraganul când înghite cartiere întregi, ai impresia că asculți o serenadă care-ți ușurează somnul lin și visele dulci. A trăi aici e minunat, întotdeauna apar la țanc bucăți mari de la vreun grătar luat pe sus din curțile oamenilor sau chiar sandwichuri întregi zburătăcite din mâinile elevilor aflați în recreație. Adesea îmi sosesc cărți și reviste de tot felul și, cu precădere în weekend-uri, licori colorate și ierburi fine de la reuniunile intelectuale ale tineretului de azi. Evident, trebuie să am grijă să nu opresc din zborul lui vreun chiriaș nedorit dintre aceia care au fost luați pe sus cu sticla-n mână, cu telefonul mobil sau, și mai rău, cu nevasta. În mijlocul uraganului meu nu e loc decât pentru o persoană. Viața mea e acum perfectă. Aproape un paradis. Chiar și așa, uneori mă surprind contemplând pereții giratorii ai palatului meu, atent ca o felină aflată la pândă, nu cumva să-mi apari pe aici și să-mi țipi. Sau să mă insulți. Sau să mă privești supărată și, Doamne ferește, să-mi ceri să mă întorc la tine.