de ai putea să ții cerul pentru o clipă
în locul meu...
aș odihni un braț amorțit
într-un interior ofilit

am auzit că verdele prinde bine prin iarbă
și că fulgii de zăpadă fug
de vâltoarea ta de caldură molatecă

rumen... pedepsit spre roșire
cuvintele le rupi cu nemiluita când te înfurii;
te chinui apoi,
în furia suflărilor tale creatoare,
să le aduci la loc într-o formă sacadată

de-ai putea îngriji apele pentru o eră
în locul meu...
aș putea alina un trup
ce s-a frânt sub propria încordare...

dar n-ai să ajuți
cuvintele ți-au șoptit de mult...
de ajuți, ai să rămâi pironit în locul meu.
o veșnicie arde cerul pe aripile mele
și două, apa îmi macină ochii orbiți de cruntul abis

deșarte rugăciunea spre credință
deșarte credința spre rugăciune...
timpul zboară
iedera veșniciei crește, cucerind
orice unitate de măsură inventată în locul acela
guvernat de omizi...