am început să-ți scriu de când mă știu. la început plângeam ca acum. venirea noastră ca și plecarea noastră se însoțește în mod irațional de plâns. ar trebui să râdem atât la sosire cât și la plecare.

gările ar trebui să fie pline de oameni hohotind de râs. imaginează-ți aeroportul arlanda sau mai bine cel din amsterdam cu toți oamenii lui grăbiți neatenți dar râzând sau măcar zâmbind înainte de check in.

eu am să râd de acum. eu am să zâmbesc întruna zi și noapte ca o tâmpită. plecarea a început și habar nu am cât durează.

îți scriu zîmbind. plec. nu știu ce legătură are drumul cu noi cu așteptarea cu oamenii grăbiți în paltoane negre și lungi ca niște fluturi de iarnă. nu știu care e treaba cu moartea. habar nu am cum să traduc întunericul și frigul în limba noastră plină de semne ciudate care au la bază cuvântul copac.

așa că plec așa zâmbind. râzând în hohote cu cât mă îndepărtez. așa cum trebuia să mă nasc.