era cerul atât de albastru încât pe umerii bunicii cădea tot
ea pășea cu năframa înnodată sub cosițe
urca din greu vara
talpă după talpă în clisa uscată
și era iarba atât de verde încât pentru mine era simplu
să lunec sania mea de lemn fără cai peste câmp

uneori visele sunt mai mari
decât soarele
înainte să înțelegem ce este un vis și ce este soarele

nu era nicio mioriță cu lână plăviță
nu era niciun negru vodă cu suită
era un colț rotund de rai și un codru mândru
care vorbea numai când bătea vântul

pentru toți era simplu
nu-i așa că e simplu când iarba e verde

dar tu stârpitură de drac
stafidă de om aruncată în oțet
de te ții scai de calea mea
fără de lege
ești un mort cu ochii mai puțin vii decât crezi
cel puțin fii decent să nu pariezi viața pe-o singură carte
fie și de ghindă