de mic mi-a plăcut să cânt
la pian
neavând bani
părinții mei doar o trotinetă au putut
să îmi cumpere
era mișto
alergam cu ea pe trotuar
mai ales prin parc
acolo unde se turnase asfalt
căci
atunci asfaltul
nu era ca acum peste tot
precum margarina pe care o întind
dimineața pe pâine

și cu toate astea
ce folos
ea nu avea clape
oricât aș fi alergat de la
un capăt la altul
oricât aș fi ținut mânerele alea în mâini
și
oricât de mult le-aș fi strâns
ea
obiectul ăla oribil
nu mă putea ajuta
la nimic

într-una din zile
îmi aduc aminte perfect
era dimineață
o dimineață toridă de vară
soarele se lipise de coarnele trotinetei
la un moment dat am avut impresia
că se plimbă prin cameră
în timp ce
la radio se difuza o sonată
de schubert

dintr-o dată mi-am simțit degetele
de la mâini încleștându-se
le vedeam cum mângâiau aerul
cum îl tăiau pe din două
poate chiar în mii
de fragmente albastre
așa vedeam eu toată chestia aia mirifică

ce dracu' o mai fi și asta
mă întrebam
de parcă ceva malefic ar fi pus
stăpânire pe mine
noroc că a picat curentul electric

radioul a tăcut dintr-o dată
soarele a zbughit-o
de frică
și pentru o clipă
am văzut pe geam sumedenie de clape
albe și negre
agitându-se ca într-o simfonie fantastică
ori poate umbre ale unor frunze
lipite de geam

cine știe

cert este că
după ce mi-am dezmorțit
mâinile
pentru un moment
am avut senzația aia