Dimineața devreme, la orele la care nu e sigur că va mai răsări vreodată soarele, insomnia mi-a făcut să-mi tacă cele mai adânci și urâte temeri. M-am avântat cu poftă afară, în ploaia ca o briză fină, pe străzi nenumite, necunoscute, necălcate încă în ziua aceea de către nimeni. Timpul se bifurca dinspre mai mult ca perfectul spre un viitor continuu care mă speria mai abitir decât bezna și decât liniștea. Atunci m-am trezit din visul cu ochii deschiși și m-am dat jos din pat, cu mâinile ridicate spre tavan, ca un nimeni ce vrea să iasă din anonimat, ca un muribund care-și dă seama prea târziu ce frumoasă e viața. Am deschis larg fereastra și m-am simțit Dumnezeu în mijlocul unui ocean de pace și de vid. Am descoperit atunci că nimicul lumii e mai important decât ființa. Din el provin stelele, norii care ascund luna și luna care ascunde dorurile mele. Aș mai fi stat așa o veșnicie dar tic-tac-ul ceasului de perete m-a adus la realitate. Parcă număra planete noi care se nasc, oameni vechi care mor. Ticăia din ce în ce mai tare, mai tare, mai tare... Și m-am trezit. Sau poate nu.