totul este la fel. nu pot să fug de lucruri. nici de cețuri.
străzile din orașul acesta străin șerpuiesc încet ca niște râme cu nume ciudate
frigul le taie răsuflarea
oamenii par mici locomotive cu fulare și mănuși.

în vis dansam. muzica era aceeași. dansam în alt trup. aveam picioare puternice răscolind iarba
dansam în iarba roșie a lumii. în jur se trăgea. nu plângea nimeni
toată lumea dansa împotriva gloanțelor
nu plângea nimeni. nu murea nimeni
unora ne creșteau aripi și ne luam zborul peste clădirile în flăcări
rochia mea roșie devenise albastră. mă camuflasem în cer.
nu înțelegeam prea bine de ce muzica nu se oprea niciodată dar mă bucuram
în sinea mea
muzica era ca un fel de asigurare că exist

apoi m-am trezit și nu existam. doar ceața și muzica. muzica e aceeași. lucrurile sunt aceleași.
M se desprinde ușor de mine ca o piele grea. nu are picioare. nu avem picioare
în realitate dansul ne este imposibil.

luăm fiecare câte o tăcere oarecare și ne înfășurăm în ea