În fiecare dimineață iau o gură de pământ roz. Un roz translucid, atât cât să-mi încep impresia, răsăritul de soare.
N-aș fi vrut să las steagul nostru în bernă, tocmai azi, dar husa neagră a mobilului flutură în vârful pixului, să nu uit că azi îl îngropăm pe Cico, neuronul nostru comun, cel care organiza haosul dimineților neîncepute. Cico era agnostic, nu, n-are nevoie de parastase…nu plânge, nu-l mai putem aduce înapoi, dar am fi putut să-i punem o mână pe frunte atunci când avea febră, atât am fi putut să-i spunem, că nu ne sperie pe noi lucrurile, în prosteasca lor harababură. Nu plânge, nu-i nimic. Lucrurile n-au suflet, iar neuronii întotdeauna se grăbesc să plece.
Am fost și-am rămas sufragetă. Si androgină. Pentru dreptul meu la timp, pentru dreptul meu la haos și la mine însămi, pentru libertate și cereale. Pentru toate femeile știute și neștiute din Patel Nagar.
Si te iubesc. Altfel nu știu, n-are reguli dragostea mea. Nici ordine. Pantalonii mei pe care-i arunc peste prosopul tău de față, deasupra, cartea cu poeziile de ieri.