A fost poet. a fost cer. a fost deget și haiku. a fost orice (drept sau strâmb) de pe acest pământ. a răs când nu a plâns, a cântat când nu a scris, a vorbit când nu mai vedea și a compus sonate când literele se terminaseră. a intrat în pământ de rușine și a răsărit din apă. a învățat să asculte, să dea sfaturi, să se încline sau doar să plece capul ușor. a învățat șotron și țintar, a câștigat mereu la whist. a împins balansoarul și a ascuns luna printre crengi. a mângâiat ciocănitoarea și a șters lacrimile păsărilor care uneori mai și plecau. mi-a fixat ochii triști, a coborât în ei și a făcut, des, pace. și-a scuturat frunzele și a înfundat scurgerea, s-a ascuns sub streașină, cât a putut, de frică să nu-i fac rău. a răbdat frigul și-a acceptat cu stoicism să-l tund în fiecare primăvară pe care a așteptat-o, întotdeauna, pe vârfuri. și-a luat rămas bun de la oamenii alături de care s-a înălțat și nu s-a supărat prea tare pe căței, pe vecini, pe gândul meu, pe ani...
Se spune că locuiește în colțul casei. dar eu știu că este o minciună. el, cu rădăcini cu tot, este în inima mea...

8 Mai 2016