curgi prin moleculele vremii
așteptând în celula vieții o bombă atomică a moralității
mulți sărind în aer din preacurvie,
din preavindere
a duhului, lăsându-l sărman, să cerșească
răsuflarea Păsării sub ploaie

inițial vorbeam într-o limbă
ce-ți lingea de pe buze cuvântul suprapus pe eternitate
în puritatea așezământului de hârtie, la altar
erau arderi de tot ale vorbei, din gunoiul cenușei
înviam templul fără jale al visării

apoi
au venit iarăși bombe,
spelunci unde mai puteai bea aer,
să respiri prin gâtul sticlei de votcă
afară ploua, se adunau otrăvuri de oxigen
țigara ne amintea travaliul curând al morții, aveam plămâni
încarcerați în fum, n-om primi în odăi
viitorul mediu, pe cel îndepărtat îl așezăm în pomeni poate
nouă, de către cei din preajma
viitorului apropiat

plouă ca la exodul apocalipticului
în lumea ce-l primește râzând
zgâriind norii cu ferestrele din pisc de clădire
uneori te-ntrebi ca prostu
în ce parte a existenței
ne-am așezat umanitatea...