cerul era la locul lui și soarele mânca din vorbele noastre

- mamă, aseară te-am sărutat pe obraz
și nu mi l-ai întors și pe celălalt...
de-aș putea ți-aș vindeca anii,
să nu mai spui că te doare ba una ba alta
ți-aș porunci tinerețe și eu în pruncie
doborând vrăbii cu praștia
- da, băiete, dar vezi că nu e omul rigă
pe tinerețile sale, eu sunt bucuroasă
că mă mai duc ciolanele să-ți fac plăcintă cu mere

cerul se îndesise a apă și mama plângea

- mamă, în dorul căror vremuri plângi așa,
de-mi zgudui văzul și duhul...
- plâng și eu, băiete, să scot amarul din mine
și anii din urmă să-i dau pustiei,
că prea mă apropie de mâna aceea de pământ
numai bun să sădești uitare în el

cerul, ca o uitare se învelise în feșe de plumb

- e greu, băiete, să mai sui ceasul
cu jungherul gândului că-i ultimul înfipt
în inima ce încă mai grăiește clipa
- mamă, mamă, prea zidești nimicuri
și viața ta rămasă o fierbi în neînțelepciune...

cerul adusese soarele în locul lui, uscând lacrima de pe obrazul nesărutat al mamei