Îmi amintesc acele după-amiezi de vară când, la umbra castanilor înfloriți, rătăceam pe străzile din Brașov, melancolică și mută.
Abandonată căldurii, rătăceam printre casele din cartierul vechi al orașului, căutând în aspectul lor sau în iarba tunsă scurt și împestrițată de flori, ceva al meu, pierdut, despre care numai începutul lui iunie îmi aducea aminte.
Toți erau plecați la bunici, ai mei erau departe și mă gândeam la ei ca la niște spiriduși ascunși într-un loc magic unde, ca să poți ajunge, trebuia să străbați un drum lung, plin de evenimente, întâi închiși în burta unui tren, apoi mototolindu-ne și transpirînd obosiți, pe un drum ca o panglică, un drum interminabil parcă.
Despre seara plecării îmi stăruie și-acum în minte umbrele noastre subțiri și lungi întinse când în fața, când în spatele nostru, multiplicate de lumina felinarelor de pe strada care ducea spre triaj. Șoaptele erau esențiale
„Lili ia-l de mînă pe Dănuț, Traian, mergi mai repede, ne împiedicăm de tine, nu vorbiți tare, lumea doarme. „
Care lume, mă întrebam.
Acolo erau doar copaci și felinare, boscheți de rochița-rândunicii și umbrele noastre furișându-se.
Ne urcam în tren din triaj, atfel, în acea perioadă a anului, nu am fi găsit locuri.
În compartimentul întunecat mirosea a salam, a ceapă și a usturoi și ni se făcea foame instantaneu.
Mama, la lumina felinarelor de pe stradă, ne dădea să mâncăm sandwich-uri tot cu salam. Era bine, puteau să fi fost doar cu margarină sau cu ouă și tot bune ar fi fost, entuziasmul îți face foame.
Pe lîngă locurile noastre treceau umbre de oameni, cu umbre de bagaje, într-un vîrtej de foșnete și de șoapte.
Pe geamul larg, echivalent cu ecranul unui tv performant din zilele noastre, înțepenise aceeași imagine lipsită de personalitate.
Un pâlc de copaci, un capăt întunecat de peron, un felinar și-o bancă goală, toate învelite într-o muțenie complice.
Tata cu mama puneau la punct agenda celor șapte zile, divizându-le pentru ambele familii. Se isca ceartă, mama nu voia la Broșteni mai mult de o zi, acolo nimeni nu o dorea pe ea sau pe noi, eram niște străini de la oraș, doar tata era salutat și aclamat de rude, el trebuia să se ducă așadar. Dar el fără noi și fără mama, „mândria lui- familia lui”, nu voia, și-apoi eu am bănuit că nu voia pentru că era ca un copil care nu avea curaj să-și spună poezia dacă nu găsea acolo, în sală, privirea înțelegătoare și blîndă a mamei care-l aprobă după fiecare vers, dînd lent din cap și zîmbindu-i cu ochi lăcrimoși.
Și poate că s-ar fi dus chiar și-așa, cicălit de insistența mamei, dar o respecta, ea era iubirea lui și totul se făcea după voia ei, pentru că nu-i plăcea s-o vadă tristă, mama era de regulă o femeie melancolică, cu o cută apărută timpuriu în colțul gurii, cuta seriozității cum îi spun eu azi feței mele.
Până să mă gândesc la toate astea și la alte câteva mii de gînduri, împins miraculos, trenul bufnește scurt și se aprind luminile.
Pâlcul de copaci se-ascunde în întuneric, în oglinda mă văd pe mine ghemuită și-apoi interiorul compartimentului.
Liniștea e ruptă brusc de voci de femei și de bărbați străini de viața noastră, majoritatea vorbind în grai moldovean, de copii scâncind și chiar de o găină cotcodăcind undeva.
Uși se deschid și se închid, trece controlorul. Cu o voce rece și calmă admonstează pasagerii, clandestini deocamdată, că nu aveau voie să urce. Un amalgam de voci printre care și cele alor mei îl întrerup
„noi mergem departe, dacă nu eram aici, ci în gară, erau alții în locul nostru, avem copii, nu putem călători în picioare, opt ore.” Discuția e continuată doar între ei, în cele din urmă, controlorul vorbise retoric, știa ca și noi cum stau lucrurile, el era doar mașinăria care trece, lăsând în urmă praful vorbelor noastre.
Așa cum eram, măruntă chiar sub limita admisă vîrstei mele, pentru care ar trebui să mă opresc din scris să o calculez, simțeam ca și ei o furie cuminte, ordonată, dar furie totuși, pentru incoerența situației.
Îi explicam mamei, dându-mi importanță pentru că unii oameni mă priveau, dar ea îmi spunea să tac și-am tăcut, pentru că trenul pornise și voiam să mă uit pe geam.
Pînă în gară nu aveam ce să văd, cu mîinile strânse în jurul feței, pentru a feri ecranul de lumina din interior, mă afundam în întunericul de afară. Ca-ntr-un clișeu, un timp, am trecut pe lângă același copac, aceeași bancă, ca și cum ne-am fi învîrtit într-un cerc pînă cînd, întunericul s-a desprins de vagoane, rămînînd dezolat în urmă, ca un iubit care, cu regrete sfâșietoare, se desparte de iubirea vieții lui.
În gară ne-a întâmpinat previzibil mulțime agitată de oameni.
Ușile se deschideau și se închideau cu zgomot, valuri de suflete trecea pe culoar, priviri ascuțite de invidie ne pironeau în scaune, voci stridente de femei se lamentau, replicile veneau ca niște săgeți
„dacă voiați loc, puteați să vă deplasați ca și noi în triaj, să stați în întuneric și să așteptați o oră- două, până pleca trenul.”
Unii aveau bilete cu loc și cereau altora să se ridice, era haos și nici măcar intervenția controlorului nu reușea să descîlcească ițele. Corectitudinea nu avea nici o valoare, acolo unde regulile erau de formă și spațiul limitat.
Aveam senzația că-n învălmășeala aceea de insulte și explicații nimeni nu observase cum trenul se pusese deja în mișcare. Se bălăngăneau cu bagaje cu tot dintr-o parte în alta, nefericiți, spunînd că vor coborî și vor face plîngere, spre amuzamentul abia schițat printr-un zâmbet superior al celor așezați.
Însă până și acest moment de tensiune s-a dizolvat într-un timp prea scurt și fără urmări, la fel ca toate manifestările oamenilor din acel timp iar eu, care de cum pornise trenul urmăream cum rămâneau în urmă poate pentru totdeauna, așa-mi spuneam, străzile orașului meu cu blocuri, alimentare goale, cofetării unde nu găseai decît limonadă și gume cu donald, troleibuzele și stațiile goale, eu eram fericită.
O fericire ascunsă care-mi trepida în stomac și-mi vibra în creier, care pornea în interiorul meu motorul imaginației și degeaba mama îmi spunea să dorm pentru că e noapte și mă vor durea ochii și voi orbi și voi fi obosită și mă voi pierde de ei, cum de altfel se întîmplase de cîteva ori. Nimic nu-mi putea răpi plăcerea de a vedea.
Și pentru un timp am văzut case izolate cu lumini stinse, fabrici fumegînd, câmpuri negre mărginite, într-o îndepărtare incomensurabilă mie, de sate necunoscute unde, cine știa cum era ziua și cum vorbeau și se purtau oamenii. Îmi imaginam cum dormeau în paturile lor, cum, poate, tresăreau, auzind fluieratul trenului, deși în realitate nu fluiera, cum priveau ceasul pentru a vedea cît mai au de dormit până dimineață când se vor trezi să plece, undeva, într-o fabrică ca a tatei sau într-o școală ca a noastră sau poate acolo toate erau diferite, cine putea ști?
Adormeam doar cînd peisajul devenea impenetrabil. Treceam pe lîngă copaci sau pâlcuri de arbuști ridicați pe un fel de tăpșan de pămînt și nu mai era nimic de văzut. Alunecarea lor mută, întreruptă neașteptat de fasciole de lumină era obositoare, mă făcea să vomit și, dezolată că voi pierde cine știe ce urma după tunelul de întuneric, mai priveam odată în jur, la ceilalți care chinuiți în poziții incomode dormeau duși, apoi închideam ochii.
Dormeam un somn agitat, din care mă trezeam des. Mulți din cei care făcuseră gălăgie pentru locuri, treceau la fel de ofensați pe culoar pentru a coborî și priveau spre norocoșii așezați, încercând să prindă firul unei discuții sau poate să reaprindă flacăra unei dispute, dar toți dormeau sau se prefăceau că dorm, așa că îmi aruncau mie tot veninul într-o privire seacă, rece ca o lamă de cuțit pe care eu, obraznică după viziunea mamei, o susțineam cu tărie dar și cu o prefăcută indiferență.
„Trebuia să veniți în triaj”, le spuneam în gînd și mă cufundam înapoi în somnul subțire al călătoriei.
Spre dimineață adormeam de-a binelea și mamei, fiindu-i milă că voi rata tocmai scopul pentru care mă abținusem atîta să adorm, mă trezea
„Lili! Uite, câmpuri de porumb!”
Era ca o trezire în altă dimensiune. Câmpuri imense de porumb sau floarea soarelui, defilau disproporționat prin fața ochilor mei. În depărtare ele păreau că stau pe loc, în timp ce acolo, lângă șinele de cale ferată toate alergau, pînă și firele de telegraf, se lungeau și se scurtau miraculos. Până și cerul mergea cu noi. Un cer albastru clar, cu nori delicați, pierduți ca-ntr-un desen de copil, peste cîmpii. Câmpurile alternau cu casele adunate ale satelor, cu ulițe de piatră, cu căruțe, cai, gâște, capre, vaci, un paradis al imaginilor mă amuțea, înțepenită cu nasul lipit de geam.
Spațiul se îngusta și se lățea, verdele cîmpurilor de lucernă era furat de galbenul grîului.
Întru-un anumit moment, aș fi vrut să opresc timpul acolo, la acea imagine care m-a urmărit apoi toată viața, atunci cînd mă gîndeam la trenuri.
Un drum de țară venit de nicăieri, trecea în paralel cu linia ferată și urca spre un deal, dincolo de care nu vedeam nimic. Un car cu roți de lemn, cu doi cai alergând, mînați de un tânăr care agita un bici deasupra lor râzând ștrengar, a mers un timp pe lângă noi, apoi urmînd drumul, a cotit. Ochii noștri s-au intersectat, băiatul și-a ridicat pălăria și-a salutat trenul, eu i-am răspuns vag, printr-un semn cu mîna. Un moment cît o clipire, apoi el s-a întors în lumea lui, iar eu am trecut, absorbind himericul aer al acelui cîmp.
În fața căruței fugeau speriate cîteva oi, pe margine, pe-o bucată de cîmp cosită, patru fete rîdeau, oprite să vorbească cu un bătrân care gesticula nervos. Aveau fuste lungi, viu colorate, pălării de paie pe cap și mici bocceuțe pe un umăr. Pe celălalt umăr țineau furci. Erau subțiri și frumoase, pline de viață, chiar dacă fețele lor erau roșii și transpirate. În urma lor rămînea câmpul cosit, cu iarba adunată în căpițe, cu mirosul de fân proaspăt pe care puteam doar să mi-l amintesc.
Mergînd și privind spre tren s-au oprit într-un pîlc de salcâmi, s-au așezat și s-au pierdut în trecut.
Cai singuratici nechezau muțește pentru mine, pierduți și ei acolo, acolo unde înaltul era cotropit de nori grei, de ploaie de vară. Pe cer au trecut în zbor două berze, aruncîndu-se domol după o colină împestrițată de petece verzi, galbene, roșii și negre, după timp.
Am clipit cu ochii înlăcrimați și toate au dispărut.
Clopotnița unei biserici sclipea argintie în locul câmpurilor, apoi sate, înlocuite de alte sate, cu alte biserici, cu cimitire și drumuri de țară, m-au potopit ca o amintire.
Era ca și cum eram de-acolo și mă întorceam, așa simțeam. Era, în sufletul meu, o energie și-o melancolie colorată în nunațe de început de vară.
În compartimentul cu oameni obosiți și copii plîngăreți, mirosea ca și cu o seară în urmă a salam și a usturoi și mă gîndeam că era totuși bine, margarina nu mi-a plăcut niciodată. Și nici foame nu-mi mai era. Stomacul meu era închis, deschiși erau doar ochii și ghemul de bucurie din piept se rotea, amețindu-mă, de parcă eram în hora verișoarei mele din partea lui tata.
Unde aveam să ajung desigur.