imaginează-ți un oraș al anului trei mii și dacă poți face un astfel de execițiu
pentru că de obicei gândirea merge numai pe limite extreme
suprapune forfota și /sau liniștea existente
peste agitația ce există într-un creier oarecare
multiplică rezultatul de o sută de ori și vei obține o imagine
a ceea ce înseamnă viața mea într-o clipită
sute de cuvinte se bat pentru întâietate
mii de frânturi de gânduri se agață de marginile realității
și totul pentru a se pierde asemeni apei în deșert
la primul clipit involuntar.
înșiruirea asta de cuvinte nu reușește să acopere
tot traficul existent sub mantia necuvintelor
cuvintele mele, gândurile mele
nu pot trăi rătăcind în căutarea unui om dispus să le pronunțe
și asta înseamnă că sunt condamnate
la moarte odată cu mine
sau poate că…
reușesc să evadeze?