Nimeni nu-i întreba de le este sete. Nici măcar cei, la rândul lor, însetați de ceva. Nu de spațiile mici cât bobul de rouă (infiniturile mici, în care însetații pătrundeau ca niște sunete înăbușite, până deveneau invizibili). Fiecare părea setat pe cu totul și cu totul altceva.

Deoarece deveniseră invizibili, nimeni nu-i mai întreba chiar nimic. Așteptau să apară, de te miri unde, vreun însetat minuscul, pe care să-l umfle ca pe-un balon până face „poc!”. Apoi altul și altul...

Nimeni nu avea nevoie de însetați autentici. Doar de setați. Iar cine știa era însetat autentic. Și nu conta.

„Bine-bine - vei zice - dar ce-i cu însetații ăștia? De ce-ar fi așa deosebiți? N-am atâtea fire de păr în barbă câți băutori de frunte-am văzut!”

Eu îți zic simplu: nu despre băutură e vorba. Nici măcar despre apă sau despre lacrimi. E-o altă dimensiune-a privirii.

„Adică - zici tu - însetații ăștia sunt un fel de extratereștri. Sau poeți, că doar ăia beau direct de la țâța norului.”

Îți zic la fel de simplu: ești pe-aproape, dar mai ai până la o palmă de suflet.