ca mereu, umbra încetinește lumina...
îți scrii sub frunză anatomia păcatului
diluând sensurile morții,
îți încleie în tălpi toate aripile sale,
vei zbura în interiorul altui zbor
și tot așa până
Dumnezeu îți va deschide
și se va răsti cu blândețe la tine: intră!

ca mereu, cerul locuiește în ape...
te lichefiezi la gândul incendierii
cu fragmente de înger, zdrobit de așteptare,
nu mai vine,
s-o fi oprit la vreun izvor de înțelepciune
să bea alte perechi de aripi,
îngerul tace, prin crăpăturile pieptului i se văd
inimile tale, zămbește și tace

ca mereu, umbra e-o tăcere spre cer...