De curând am fost în Bulgaria la Nessebar. Nu voi a trăncăni despre superioritatea litoralului bulgăresc, oricum natura a fost mai darnică acolo, nici despre finețea vinului lor sau despre inferioritatea berii cu gâtul mai lat pe verso.

La hotelul unde am locuit, englezii constituiau cea mai mare comunitate, iar la karaoke ar fi putut fi prezenți într-un procent de 100%, dacă nu îl diluam eu și alți câțiva rătăciți din Lituania, Norvegia și Elveția. De cântat nu cântau extraordinar, dar se vedea bucuria de a o face alături de spectatorii binevoitori care mai mereu dădeau din buze cu textul melodiei. În afară de My Way nu am auzit decât piese englezești.

Mi-am adus aminte de doi barmani americani cunoscuți la Bran prin 2004. Și el și ea lucrau de mai bine de 10 ani în baruri californiene. Eram curios ce muzică circulă pe acolo. Bineînțeles, genul majoritar era pop-rock-ul. Și muzică engleză, am întrebat curios. Engleză, a întrebat și el; nici pe cea de pe coasta de est n-o prea înghițim.

Închid fără a trăncăni despre inferioritatea, lipsa de deschidere a acestor națiuni pe care până nu demult le credeam civilizate, și nu le voi compara cu superioara mea națiune beneficiară a unor largi deschideri în... sinergia faptelor... și, vă rog să mă scuzați, iar îmi bate I.D. Sîrbu la ușă: Să asiști timp de 800 de ani la slujbe într-o limbă străină (și nici să nu bagi de seamă când s-a trecut la slujba în limba ta) înseamnă un lung antrenament în a asculta fără să înțelegi și în a participa fără să aderi. Dispunem de un organ al neatenției, un sistem nervos de margine prin care reușim să ascultăm fără să simțim și fără nevoia de a înțelege. - Ion D. Sîrbu din Jurnalul Unui Jurnalist Fără Jurnal