mărturisesc că nu am înțeles niciodată prea clar
magia, dorința asta absurdă în formă de felinar
mai sinistră decât exodul fluturilor născuți
dintr-o extravaganță nocturnă. ajunge cât sufăr.
ajunge sihăstria unei zgărzi de argint
caracterul ubicuu al acestui paradox evident
prea nostalgic, întreaga moștenire ce ne schimbă profund
afectiviatea, gândirea. toate exercițiile mele, toate visele
în legătură cu noi doi, monedele de aur
lovindu-se una de alta, acest argument născut
din mila doar pentru a ne face reciproc mai atenți
când lumea e gata să bubuie. recunosc
ți-am ascuns unele lucruri. am visat că focul
pe care l-ai aprins e cât se poate de viu
că pot muri din cauza unei mândrii pe care
tot noi o inventaserăm cu doze mici de alcool
și articole decupate din ziare într-o iarnă târzie.
îmi plăceau scaunele roșii, tocurile cui,
vechile întâlniri... norocoase. acum
e doar soare și cald
din când în când
o sclipire
aruncată-n prăpastie.