închisoarea pe care o porți atât de natural
e cel mai greu de dărâmat

da tată
uite
am fost invitat să citesc la Muzeul Literaturii Române
mi-au zis că mă plac și că mă vor
fără perdele fără cortină fără lumini ambientale
doar eu
așa
sincer direct uscat de oamenii care mi s-au prins de piele
ca niște țânțari purtători de boli incurabile

e așa cald
mi-aș spăla sângele, carnea și ochii cu publicul de azi tată
dar au și ei neajunsurile lor iar tu nu înțelegi
că acolo unde ai lipsit
nimeni nu a plâns
nimeni nu a râs

nimic nu pătruns

nu e nimic acolo

NIMIC

mă uit în public
printre scaunele goale caut o scrisoare
ceva scrijelit pe fugă poate umbra ta să fi lăsat un semn la care să mă așez
și să-mi țină de tată la acest eveniment

nimic

dar uite că sunt oameni frumoși
pe care i-aș îmbrățișa și i-aș lua cu mine în buzunarul de la piept
oricare ai fi putut să fii tu

ORICARE

dar atunci
prezența ta m-ar fi încleștat ca o mandibulă de pitbull furios
nu aș mai fi putut să îți spun nimic despre mine
despre omul care nu îngenunchează în fața nimănui
despre orfanul care îngenunchează în fața tuturor
și care nu se poate opri din plâns