Eva a fost zămislită din coasta lui Adam nu ca să se dovedească supremaţia acestuia din urmă, ci doar singurătatea şi nonsensul lui de moarte.



În iubire, stările de graţie alternează cu cele comune şi chiar greu suportabile, la rigoare agonice şi asta nu pentru că vreun dumnezeu sadic ar sabota constant fericirea omului, ci pentru că peste putinţă i-ar fi acestuia din urmă să poarte pe umeri un paradis continuu. Din crâmpeie făcut, adesea obişnuit cu nimicuri şi jumătăţi de măsură, „desăvârşirea nesfârşindu-se” (atribut exclusiv al Divinităţii) va deveni pentru el în scurtă vreme o povară alienantă, drogul care îl va face incapabil de a se recunoaşte ca fiinţă mărginită, adică normală, adică umană. Nu în ultimul rând, fericirea ar deveni inoperantă, căci, lipsind minimul termen de comparaţie / antonimie, omul s-ar plictisi de moarte şi ar ajunge să piardă sensul celei dintâi, prin devalorizare. Trăind „mai-puţin-fericirea”, fiinţa umană se va umple pe sine în clipa de graţie, la rândul său, aceasta procurându-i suficiente rezerve de tenacitate şi de înţelepciune pentru a supravieţui încercărilor fatale. Astfel, asumându-şi-le pe amândouă, într-o perfectă relaţie de circularitate, omul se va putea privi în oglindă fără să se sperie, dar şi fără să se autopreamărească. Suficient de lucid, se va lăsa acaparat, neriscând nici înstrăinarea de sine, nici de Dumnezeu.