mormintele mele sut ape-n fântâni
de clipe-n neființă,
de vis la stăpâni...
spre priință
nasturii descălecau din găoace
mai lesne parcă de un timp încoace,
nu mai încuie la fel de bine misterul
lăsând sub giulgiu, dedesubt de moarte,
carnea putredă foarte
prin tot eterul

navigam de la un mormânt la altul,
cu tălpi moștenite
perlam fără destinații asfaltul
curgea prea mult sânge
prin trupurile noastre finite
și ploaia ne plânge

acolo,
pe spinări de rimă,
mormintele mele s-au strâns
la un banchet în formă de lacrimă
și-n vin e un Plâns
și carnea Mântuitorului toată
cu veșnicie e utilată

mormintele mele,
dame de companie a străbunilor mei
cu eternitățile fără inele
și gingășii fără temei...