plouă rece şi trist
pe Roman Doljeşti şi Paşcani
pe urmele paşilor tăi
plouă amarnic de trist
pe suflete încărcate de vis
pe infantile mânii şi orgolii
plouă şi ploaia tu n-o mai auzi...

trăncăneam binedispuşi amândoi
mi-amintesc că ţi-am spus
că timpul e un copac
cu secundele frunze
iar noi căcăciose omizi
iar tu că fiecare-i un ceas
cu o singură limbă care eşti tu
de la nidare pornit să te-nvârţi
să toci şi să toci mereu
secundele vieţii...
coarda ceasului tău
fără veste s-a rupt
şi limba i s-a oprit la cinzeci şi cinci...

de-ar mai fi cu putinţă râzând poate-ai zice
şi care-i problema
se-npupează omida bade Ioane şi
poate chiar acum într-un univers paralel
spărgând crisalida iese un flutur...

mă doare dar nu-ţi spun adio
cât mai stau pe frunzele copacului timp
ceas cu o limbă ţăcăind pe pământ
binedispuşi trăncăni-vom ca de obicei
la mine în gând Gogule dragă...