dimineață iar am avut o ceartă cu tata,
mi-a zis de la obraz că nu sunt decât un poet ratat,
dezbrăcat de realitate și că nu va avea cine să-l îngroape,
tată, lasă-mi moștenire amintirea ci nu moartea,
de nu mă voi duce eu mai cu lesne

mama încă nu a apus, îi zâmbesc ochii pe stihurile mele,
mamă, lasă-mi seninul tău moștenire
de înaintea mea vei mânca prăjitura morții
cum ai fost ființă înainte din tine de am existat

*

îmi citesc inexistența pe fundul paharului cu votcă
subțiindu-mi sângele până la înlocuire,
tot mai mult prin vene-mi pulsează neantul

las moștenire ochilor voștri averi de palavre
nu vă voi numi cititori ci căutători prin gunoaie
surtucul privirilor voastre se va mânji de dormit
pe străduțele suburbiei cuvintelor mele

las moștenire tăcerii
strigătele existenței proprii,
știu, mi s-or rupe rândurile privitorilor,
fugind ca de tămâia dracului