Depresia se transformă în febrilitate când omul își activează creația cronică, efectele ei umplu hiatusurile dintre gânduri unde s-a încuibat depresia, umplu golurile unde s-a cuibărit deșertăciunea și umplu fatalitatea cu frenezii creatoare.
Depresia obișnuiește gândurile să gestioneze negativitățile care împânzesc cu minusuri viața desfăcută de sensurile motivaționale și legată de non-sensurile maladive și patologice.
După ce cucerește gândurile depresia supune psihicul și îi inoculează vibrații funeste și nocive care reverberează în suflet, în stări, în euri și în emoții a căror activitate se depreciază și ale căror mecanisme își pierd funcționalitatea.
O dogmă care ar avea drept fundament libertatea, ținând cont de toate ipostazele ei benefice și cu rol de catharsis și transcendere, ar anexa doctrina libertății, paradigma inventivității și axiomele versatilității.
O dogmă bazată pe coerciții ar diviza libertatea până ar ajunge un punct luminos mișcându-se prin caleidoscopul vieții, perceput ca punct nodal de oamenii care au ca reper în viață schimbarea.
Dogma vieții elaborează ontologia având conexiuni cu eshatologia și împreună ar căuta să explice și să aprofundeze existența de la universal la singular și de la întreg la părți.
Ceea ce va fi reflectă un raport de probabilități, nu-și poate atașa certitudinea, fiindcă viitorul are variabile fortuite, viziunea vrea să încorporeze ceea ce va fi pentru a-i da claritatea și transparența prezentului pe care vrem să-l conectăm la certitudini, însă nu poate fiindcă ce va fi nu este încă nenăscutul lui se va naște, când viitorul va deveni prezent.
Improbabilul își așază incertul în ipoteze, iar definitivul se întrezărește în concluzii.
Ceea ce nu va fi niciodată umple viitorul cu imposibilul pe care îl îndepărtează de prezent și îi trasează o traiectorie care duce în neant, iar ceea ce este leagă prezentul de om și a fi-ul procesează un mereu acum.
Eu ființez dacă ceea ce este mă înglobează.