Neaţa buna mea, tăcută amică! După cum vezi m-am cocoţat pe pervazul geamului, frigul de dimineaţă şi zgomotul lipsit de intensitate, îmi sunt pe plac. Se aud forfote de mături mînuite cu dibăcie, hîrleţe ce se lovesc undeva în depărtare de asfaltul trotuarelor, voci liniştite. Toate acestea se datorează zăpezii imaculate ce s-a aşternut peste noapte într-un covor puhav, afînat. Eu sunt după un duş fierbinte-rece. Aroma de cafea mă îmbie să mai fac un efort şi să mă duc să mi-o aduc lîngă mine, am uitat-o în bucătărie. Revin într-o secundă... sunt deja aici. Din cîte îmi aduc aminte am rămas să îţi povestesc ce a urmat după prima mea zi de muncă. Deci, povestea continuă!
Băiatul care conducea cel mai des maşina de serviciu, aşa şi a continuat cu altruismul o perioadă destul de îndelungată (justificat prin simpatia apărută la scurtă vreme faţă de mine, urmată de invitaţiile repetate de a ieşi în oraş împreună), în ce constă sosirea mea cît mai rapidă şi fără prea mari eforturi la staţia cu cea mai bună locaţie pentru picioruşele mele. Dimineaţa, la fel, venea şi mă aştepta la oprirea anterior specificată, după care începeam a înghiţi kilometrii pînă la staţiile de unde urcau restul colegilor de breaslă.
În una din aceste zile, mai precis, în a şaptea zi de lucru în noua mea funcţie, cînd venise dupa mine colegul meu, la staţia mea, mă aşezasem pe scaunul din faţă al maşinii, nu o făcusem intenţionat, doar că în spate era ocupat de către un alt coleg cu un copil mic. Am fost rugată să mă aşez pe scaunul de lîngă şofer, explicîndumi-se că copilul va coborî în centrul oraşului. Zis şi făcut.
Ajunsesem deja la oprirea de unde urcau ceilalţi colegi, eu, evident eram aşezată pe scaunul din faţă (daca mai ţii minte, specificasem anterior, fiecare îşi avea locul său în maşina ce ne ducea tur - retur la muncă, păi iată, eu îndrăznisem să schimb acea tradiţie, drep că nu din propria-mi iniţiativă), cînd să urce domnul care, evident era vri-un şefuleţ la compania unde activam cu toţii, locul lui era ocupat de... mine. Văzînd că EL este, aşa mai măşcăţel şi privirea sa uimită plină de un de ce naiba fata asta este aşezată pe scaunul meu?, mă determinase să îi zîmbesc plăcut şi să-mi schimb poziţia din aşezat, în drept pe picioare! Îmi schimbasem locaţia prin ai spune că nu intenţionasem să ocup un loc străin. Ceva interesant nu ţi-am mai spus, cînd se urcaseră ceilalţi colegi şi domnul cu pricina încă nu venise, am fost avertizată că nu am picat bine acolo, cu asta întărindu-mi părerea despre dumnealui, intuind gradul profesionalizmului acestuia, cu atît mai mult că toţi îl priveau altfel decît pe ceilalţi. Eu fiind o fire mai distrată, am spus că nu mă tem de pedepsa lui, toţi au început a rîde şi cu asta subiectul s-a închis. În urmatoarele clipe apăruse şi dumnealui. Nu pot să vă redau ce privire străpungătoare plină de uimire, dar şi cu o notă abia vizibilă de umor a avut domnul cînd m-a văzut unde m-a văzut. Îi era dificil să se înghesuie între ceilalţi în scaunele din spate, şi de 3 luni nimeni nu îndrăznise să mai facă aşa ceva, şi iată, a venit o fetişcană şi la lăsat fără confort! Toate bune şi frumoase. Eu nu sunt chiar într-atît de obraznică, i-am dăruit cel mai plăcut şi şmecher zîmbet posibil, în văzul tuturor, care aşteptau cu gura căscată să vadă cum vor evalua lucrurile. I-am mai spus că fusesem atenţionată de importanţa respectării normelor de conduită în transportul acesta. Iarăşi au apărut zîmbete pe feţele curioase ale celor prezenţi, doar că mult mai reţinute, pentru că era şi el de faţă. La rîndul său, am fost şi eu răsplătită cu un zîmbet poznaş din partea Lui. Am urcat în spate şi maşina a purces la drum.
Din acea zi, eu şi domnul eram cei mai activi interlocuitori, pe cît de interesaţi, pe atît de amuzaţi de cele povestite unul altuia, fără a fi eschivaţi de prezenţa celorlalţi colegi tăcuţi. În fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, de luni pînă vineri, discutam cu colegul meu de muncă, vorbeam cu el la dumneavoastră, nu pentru că era mai în vîrstă, ci pentru mintea lui ascuţită, din start înţelesesem că aveam de a face cu un bărbat deştept. Îmi povestea despre activităţile anterioare, de toate cîte a văzut, cîte a auzit, ţările colindate, peripeţiile cu colegii de lucru, aminitirile copilăriei destul de poznaşe şi fără urme de griji. Îmi plăceau discuţiile cu el, erau inofensive şi foarte sincere, spuse cu gingăşie, cu tandreţe, deşi purta un inel frumos şi mare cît toate zilele ce ţipa în gură mare că este căsătorit. Discuţiile erau deschise pentru toţi membrii echipei din acea maşină, doar că ei mai mult preferau să asculte decît să participe, totuşi, un interlocuitor interesant s-a dovedit a fi şi un bărbat cam de vîrsta mea, căci se implica în discuţii. Astfel ne petreceam lungile minute de drum parcurse în fiecare zi.
Acum te las, deja e ora de plecare la muncă, distanţa parcursă însă, este lipşită de acele discuţii sincere şi tandre.