fiecare dintre noi
avem pe cineva într-o ramă

cele mai multe – decolorate –
se încăpățânează să țină piept timpului
dozei fatale de amnezie dar ele
păstrează auriul acela partea infimă
a cântecului de altădată

te apropii încet
orice zgomot ar echivala sacrilegiului
răscolit îți recompui chipul
în bucuria celui de demult în tristețile lui cu sens
– acest uriaș de formă învins retrăgându-se
viu să fie în lumea celor nerostite necatadicsind
câtuși de puțin să se răzvrătească

fiecare dintre noi avem pe cineva
într-o ramă... într-o... rană
locul acela ca o reacție chimică... poate un sanctuar
pe care fără să vrem îl atingem... ne atinge
ori de câte ori suntem în primejdie de moarte

tot de acolo pleacă teafără pasărea noastră închipuită
o vreme ținută în captivitate stranie

și se pogoară amintirile
săniile de clopoței
sunetele ninse ale iubirii...

și totuși

cât de mult poate o fotografie
să substituie o lipsă?!