în copilărie eram albastru
și senin ca o apă în care se oglindește Dumnezeu
alergam către soare și aripile nu-mi erau de ceară
tot ce atingeam se prefăcea în zâmbet
n-aveam dușmani decât norii adunați pe cer și ploaia
la naștere am țipat puțin,
să nu mă scoată din burta mamei
în burta lumii intrând,
zideam pe Dumnezeu în mănăstirea bucuriei
să nu mi se cufunde timpu-n tristețe
taică-meu râdea de mine că-s bărbat
pe când mă țineam după fustele mamei
soarele îmi era prieten de joacă,
îi pieptănam razele pe creștet
râzând de lumina lui mă țineam de șotii de umbre
și fericirea umbla dezbrăcată, fără straie de griji

vremea aceea mi se prelinge pe gânduri,
de-atunci am spintecat multe burți de pește,
intrând în burta peștelui mare
aripile mi-s de ceară spre soare

în adolescență eram schizoid,
în sensul că treceam de la un amor la altul,
începusem scrisorile către poezie,
începând a muri puțin pe când
viața îmi bătea în falus spre a deschide fecioare

astăzi scriu vorbe în burta peștelui mare,
ci parcă mai cu zadar îmi este,
nu mai am fecioare și femeile astea
greu deschid gura poeziei