cerească e zidirea femeii preafrumoase
cu părul greu de ape, ebenic, moariu
cu bobi de soare viu în carne și în oase
de o-nfășoară parcă lințoliu auriu

femeia ca o vale cu codri și cu plaiuri
pe care domnul ei o-mbracă în vestmânt,
cu verzi ori ruginite poieni și dalbe raiuri
săpând fântâni și râuri în cer și pe pământ

serafică și lină ca nourii spre seară,
când soarele și-ntoarce privirea către om,
femeia ce susține a pruncului povară,
prea blândă ca să guste fructul oprit din pom

ori poate dănțuind pe scări, printre oglinzi,
până ce lumânarea din candelabru piere,
sau fata cu chip rumen și ochii suferinzi
ce își petrece viața în rugă și tăcere

astfel în lumea ei corolele nu pier,
chiar dacă timpul țese o mreajă de poveste,
femeia se ridică pe vârfuri până-n cer –
amirosind a floare, ea vântul potolește

citind în ochii ei ca-ntr-o fântână veche –
în cărți de rugăciune nu-i alt izvor mai clar,
femeia-i pretutindeni cu soarele pereche
holdă aprinsă-n vară, candelă noaptea, jar