fluturii au spart coaja omizilor să iasă spre a zbura
aripile lor refuzate de la ceară se-mplântă în cer
pe cerul senin ostoind singurătatea norului
sunt norul fără cer și aripi, încuiat în omida tălpilor
singurătatea mea nu e-mprejmuită de clar,
zborul meu e doar până la rugă,
din fereastră mă privesc fluturii oameni zburând
cu aripile fără de ceară ale visării
mie până și visele mi-s topite-n mormânt
sub canicula unei vieți de murire