se aude un oftat de om singur
ca o inimă din lemn
la foc de seară

fierea
plină de întuneric
respinge tot ce e străin

uneori
șinele se îmbrățișează
de dragul celor care spun la revedere
dar vine un moment în care oamenii oricum pleacă
părăsesc săniile camarade de o viață
și migrează spre caldul
din alți oameni

de spaimă
stabilesc egalități de după gard
mestecă fier coclit și scuipă
cărări către nicăieri

atunci
sunt ai nimănui
iar hainele roase de dragostea altora
se rup
lanțul hotelier
flota de submarine
sentimentul că știu tot ce mișcă pe falca lui Dumnezeu
telefonul ca o oglindă de care nu se desprind
tupeul de femeie cu zece pisici nepovestite
militantismul politically correct
bărbătismele cu smoc în piept
lămâia din geam
se evaporă
și spun

suntem singuri pe acest pământ
totul după chipul și asemănarea noastră