E timpul să taci.
(De parcă n-ai fi tăcut destul!)
Norul s-a golit de cuvinte și,
până să ne binecuvânteze cu o ploaie,
și-ntinde bezmetic pe foaie veșmintele lălâi.

Nu poți schimba decorul cât ai bate din palme,
nici să-ntorci foaia și să scrii mai departe.
Această poveste are nevoie de-o legătură strașnică,
nu de cuvinte rupte, până dai în patima silabisirii.

E mult mai bine să taci.
Ia exemplu de la pietre,
nu de la păsări gureșe care-și urmează instinctul!
Vor lovi în tine ape zgomotoase,
vor lovi turbate vânturi,
tu ai rămâne în strălucirea ta de mineral întors în sine.

Cine cuvântă nu se ține întotdeauna de cuvânt.
Cine sapă în piatră dă arareori de apă.
Vei zice: „Depinde de cuvânt.
Depinde, uneori, și de cel care sapă.”

Revenim la nor.
El nu se umple de la sine,
de aceea, umple-l cu tine, întrebătorule,
ieși din imitația pietrei!

Ai în tine povestea, însă,
nu vrei să o derulezi ca în dramele romanțioase,
nu vrei să afișezi fețele stupefiate, fericite, melancolice,
gata să se lupte cu râsul și plânsul, ale personajelor tale.

Știu: ele ar putea vorbi și calm, cu dicție perfectă,
chiar mai bine ca tine,
mai ales când te chinuiești să graseiezi „hrană”,
și celălalt aude „rană” -
de fapt, hrana ta e rana produsă de cuvinte.

De aceea, nu-i mai bine să taci,
să urmărești norul până se risipește,
și sorele-i usucă năzuințele?